La întâlnirea de astăzi pe care am avut-o cu doamna Irina și ai ei Voinicei, am luat ca ajutor vulpea. Nu știți cine este vulpea, pardon fericirea?
Păi vulpea cea portocalie este unul dintre personajele care m-a însoțit toată vara, de atunci de când am primit-o în dar de la un suflet special, se știe el care este. Am plimbat-o peste tot și i-am adus și companioni de peste mări și țări, pentru a vedea cum arată o fericire din România.
Fie că am fost la munte ori la mare, fericirea mi-a stat mereu alături și am dorit a împărtăși starea de bine pe care o aduce pentru că așa simt că e bine să dăruiești, celor care vor a primi.
Voiniceii au avut ca temă de studiu pentru săptămâna ce tocmai se încheie un subiect foarte frumos: despre familie. Doamna Irina, la un moment dat, le-a citit cartea Fericirea este o vulpe de Evelina Daciute și Auska Kiudulaite și spunându-mi asta, m-am gândit cum pot îmbrăca această poveste pentru a putea fi înțeleasă de niște copii de trei ani.
Pentru a atinge tema săptămânii, am ales să simplific acțiunea și să folosesc cuvinte care să fie înțelese de prichindei, în acest scop meșterind casa familiei lui Paul, pe mama și tatăl lui și, evident, vulpea. Și am scos povestea din carte, manevrând elementele principale. Nu a lipsit nici vulpea de cârpă care a avut un succes cum nu aș fi bănuit.
Povestea s-a construit în fața lor, putând fi palpabilă.
Pentru că am observat că un băiețel s-a speriat de vulpe, am decis ca ea să-l cunoască pe fiecare copil în parte. Și așa, ea a ajuns în mâna fiecăruia, într-un balans de la mine către ei, mișcările determinate de aceste aruncări stârnind amuzamentul tuturor și dispariția teamei într-un final.
A fost o dată ca niciodată un băiat pe nume Paul.
Stați puțin, nu așa începe povestea.
De fapt, începutul sună cam așa
Povestea s-a asamblat în fața lor și am aflat și cu ajutorul lor că mama lui Paul era olar și meșterea vaze și farfurii portocalii, tatăl lui conducea un elicopter portocaliu, iar Paul cumpăra în fiecare zi, de la brutărie, chifle. Îi plăcea să aleagă drumul cel mai lung și așa trecea printr-o pădure, acolo unde s-a și întâlnit cu vulpea.
Când a apărut, am vorbit puțin și despre ea, pentru că se știe, vulpile sunt viclene, prefăcute și trebuie să ai mare grijă să nu le scapi din ochi. Ceea ce am făcut și noi. 🙂
După ce am aflat toate aceste lucruri am luat o pauză de mișcare iar copiii au invitat vulpea la un joc, acolo unde a trebuit să-și arate calitățile de dansatoare. Și tare i-a mai plăcut!
După dansul susținut am luat iar loc și am adus în fața lor următorul joc: o casă și un bloc s-au așezat în fața lor. Lângă, mai multe imagini cu oameni mari și mici, tineri și bătrâni, adică oameni care să poată alcătui o familie.
După ce am pus cele două construcții în fața lor am rugat pe unul dintre ei care locuiește la bloc să vină în față. L-am întrebat cine stă cu el în apartament și așa am aflat că este o mămică și un tătic, deci copilașul e singur la părinți. Fiecare copil a venit și a pus în dreptul construcției în care locuia membrii familiei. Un exercițiu foarte bun pentru că așa au putut număra câți membri sunt în familia lor și cum se numesc aceștia.
A fost așa de multă bucurie, mulți dintre copii dorindu-și a veni de mai multe ori în față. Nu am putut rezista licărului lor și freamătului care se simțea în aer. E nevoie să mai spun de câte ori am numărat membrii fiecărei familii?
Dar să vă spun despre bunica din Spania și cea din Italia? Nu, nu cred că mai este nevoie pentru că bănuiți. 😉 Apoi, o poezie a Luciei Munteanu am ilustrat-o cu cartolinele din dotare.
Finalul a fost o punere în scenă a cărții Fericirea este o vulpe. Doamne, ce frumos a fost! Nu cred că am greșit prea tare dacă au mai intrat și alte personaje pentru că n-am putut a le refuza. 😉
Am plecat lăsându-i să-și „completeze” familiile, jucându-se cu machetele. A fost mi-nu-nat. Zău!
