Mă uitam zilele acestea la nebunia generală provocată de nesfârşitele concursuri la care, de voie de nevoie, participăm toţi, cu mic, cu mare.
Dar oare, ce ne aduc aceste concursuri cu adevărat? Am tot auzit:

– Lasă-l dragă, că trebuie să se obişnuiască cu ele, că mai târziu!… .

Dar târziul văzut astăzi are o faţă extrem de hidoasă.
Nu ştiu ce aduc altora, însă pentru noi înseamnă o exacerbare a fricii, la care Luca încă nu este pregătit să facă faţă şi la care eu caut, şi caut, si tot caut răspunsuri.
O să mă întrebaţi dacă este frica de concursul în sine. Ei bine, nu!
Este vorba despre teama de-a rămâne într-un loc necunoscut, dar şi teama de-a vedea atât de multe chipuri noi deodată. Această teamă îi mănâncă din energia necesară în rezolvarea temei concursului în sine, ori preocuparea lui este dacă va rămâne sau nu, singur în acel loc. Anul acesta  evaluarile şi concursurile s-au ţinut în şcoala pe care el o frecventează şi a fost, oarecum, mai uşor de gestionat problema. Mai uşor, dar nu chiar aşa cum ar părea la o primă privire.
Dar nu aceasta este tema propriu-zisă a postării mele de astăzi ci întrebarea dacă reuşim, fiecare ajutat de bagajul căpătat până acum, să-i învăţăm pe cei mici, reguli. Că-s ele de circulaţie sau de altă natura, nu are importanţă, esenţa este că sunt reguli.
Mai sunt părinţii din ziua de astăzi pregătiţi să fie părinţi?
Câte din temerile lor nerezolvate sunt proiectate acum peste propriii copii?
Câte din deprinderile pe care le-am văzut în casa copilăriei noastre îşi mai au corespondent astăzi?
Cum reacţionează societatea la avalanşa aceasta de schimbări, care după mine, în majoritatea lor sunt dis-truc-ti-ve!
Societatea nu mai reacţionează! Ori a obosit, ori… nu ştie! Iar varianta a doua este cea mai periculoasă.
Există părerea generală că regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, însă există un set de reguli elementare, ce nu ar trebui încălcate niciodata!
Regula bunului simt!
Regula respectării unui sistem de valori adevărat!
Regula politeţilor elementare!
Ori dacă s-ar respecta acestea, sunt convinsă că ar fi mai bine. Nu cu mult, dar mai bine.
Am văzut cândva un reportaj cu un mare dirijor care spunea că, la ora actuală ascultă muzică clasică doar 3 % din polulaţia lumii. Dacă acest procent ar creşte numai cu un punct, lucrurile s-ar schimba substanţial. Înclin să cred că este valabil şi în ceea ce priveşte bunul simţ.
Bunul simţ îşi are rădăcinile în cei 7 ani de acasă, o perioadă în care cei mici asimilează, sau ar trebui, noţiuni ce mai apoi le vor folosi toată viaţa.
Nu am să încep să afirm că ar fi bine ca părinţii să stea cu pruncii lor toată ziua, dar ar fi imperios necesar să-şi găsească timp pentru a-i asculta măcar.
Dar mai au părinţii din ziua de astăzi timp de aşa ceva? Sau există ceva sau cineva care le spune STOP!

Ori răspunsurile se regăsesc de fiecare dată tot în copilărie, dar de această dată în copilăria părintelui. Ori câte din întâmplările petrecute atunci atârnă greu acum, în deciziile luate pentru proprii copii?
Putem noi părinţii de astăzi să ne luam copiii de mână şi să-i trecem în siguranţă prin probleme care se ivesc?

Şi poate întrebarea mai pertinentă ar fi: Vrem noi părinţii să acţionăm în aşa fel, încât să stopăm această distrugere a învăţământului şi prin extensie, a societăţii în care trăim?
Ar trebui să vrem pentru că, aceasta este ţara în care trăim şi nu putem emigra cu toţii.

Până atunci vă doresc să circulaţi prin hăţişul societăţii actuale, în cât mai mare siguranţă. Dacă aveţi o soluţie sigură, dovedită, nu vă zgârciţi şi împărtăşiţi-o şi altora!
Gândiţi-vă că binele făcut, se întoarce înzecit!

P.S. Citesc o carte numită

Crescandu-l pe Cain. Să ocrotim viața emoțională a băieților

Dan Kindlon, Michael Thompson 

E o carte straşnică pe care v-o recomand cu multă căldură. Merită! Multumesc dragei mele prietene Alina, care a avut o inspiraţie de milioane!