Cel mai mare rău este minciuna. Din ea rezultă toate celelalte lucruri diabolice. Ne-au mințit pe noi și întreaga opinie publică. Nu există ziar care să nu fi mințit. Indiferent dacă este vorba despre chestiuni politice, economice, istorice, sociale sau culturale – peste tot adevărul este sub presiune, este distorsionat, denaturat, falsificat. Oare asta poate continua? Nu. De dragul naturii umane și a spiritului liber, așa ceva nu poate continua. Mincinoșii și falsificatorii adevărului trebuie să dispară și să își piardă poziția care le permite să conducă prin forță. Abia după aceea se va găsi din nou loc pentru un alt tip de umanitate, mai nobilă. (pagina 238)
Aceste gânduri le nota după 21 august 1942 ofițerul nazist Wilm Hosenfeld, salvatorul lui Wladyslaw Szpilman și al altor evrei din capitala Poloniei, Varșovia.
Paragraful este extras din cartea Pianistul de Wladyslaw Szpilman, pe care tocmai am terminat-o în acest început de toamnă a anului 2022.
Vremea s-a încadrat într-un registru destul de larg, având parte de o zi în care am putut s-o iau cu mine pe tăpșanul lecturilor mele, soarele permițându-mi să îi arăt roadele, dar și să simtă toate aromele care le învăluie.
Și pentru că acest lucru a fost posibil, am intrat în această poveste, atât de tristă și nedreaptă, într-un loc în care atmosfera m-a făcut să o pot cuprinde diferit.
La un moment dat, pe cer, a apărut un nor ce avea formă de porumbel și m-am gândit că nu poate fi chiar întâmplătoare această apariție, dorind a alătura cartea cu acest mesager al păcii, numai că soarele m-a păcălit și nu am prins cele două imagini așa cum mi-a fost intenția, rămânând doar cu ceea ce se vede. Dar la cât foc și fum, moloz și durere se regăsește între copertele acestei cărți, un albastru atât de senin e mai mult decât binevenit.
Nu sunt la prima întâlnire cu poveștile care s-au scris despre ororile petrecute atunci când Hitler era la putere, mărturiile celor care s-au salvat fiind cutremurătoare, greu de citit neputând a cuprinde cu rațiunea descrierile lor. Am și scris aici despre unele dintre ele putându-le citi, dacă doriți.
„Socoteala diavolului” de Jane Yolen
„Bibliotecara de la Auschwitz” de Antonio G. Iturbe
„Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne (cu care vă puteți întâlni la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași – FILIT are loc în perioada 19-23 octombrie 2022)
„Povestea unui orfan” de Pam Jenoff
„Numără stelele. O poveste din Copenhaga” de Lois Lowry
„Inima mamei mele” de Anne Renaud
Dintre toate, pe aceasta am perceput-o diferit și cred că e așa pentru că această carte nu este un thriller ci mărturia pianistului Wladyslaw Szpilman despre ceea ce a trăit și la ce a fost martor atunci când trupele germane au invadat Polonia, distrugând capitala, Varșovia. Cartea a fost scrisă imediat după ce războiul s-a încheiat, autorul fiind încă sub șocul profund al celor trăite, amintirile fiind nealterate și redate exact așa cum le-a trăit. De altfel, la finalul cărții există un epilog semnat de Wolf Beirmann în care veți putea citi mai multe detalii legate de acest aspect.
Revenind la subiectul romanului, pianistul Wladyslaw Szpilman lucra la stația de emisie din Varșovia a Radio Polonia Polonia atunci când naziștii au bombardat capitala fără nici un anunț în prealabil, recitalul său cu lucrări din Chopin a fost ultimul înainte de distrugerea stației. Familia pianistului era una prosperă și nimic nu o făcea să se simtă într-o nesiguranță majoră încât s-o determine să părăsească orașul. Dar lațul nazist s-a strâns și evreii pentru a supraviețui au început să-și vândă din bunuri. La un moment dat, familia se mută în ghetoul din Varșovia. Lui Szpilman i se oferă un loc în poliția evreiască, cea care trebuia să aplice reglementările naziste însă el refuză. Un prieten îl scoate din trenul morții, acolo unde restul familiei apucase a se urca cu destinația lagărului de la Treblinka. De aici începe povestea lungă și incredibilă a modului în care pianistul a supraviețuit războiului ascunzându-se la Varșovia, cu ajutorul rezistenței poloneze.
Szpilman este un om serios, pasionat de instrumentul la care cântă, un muzician de calibru care este conștient de valoarea sa și care pe toată perioada cât s-a ascuns a avut în primul rând grijă de mâinile lui, știind că dacă le va lovi ori vor suferi răni nu va mai putea cânta niciodată și nu-și va mai putea continua cariera, convins fiind că va reuși să rămână în viață. Atât de optimist a fost, în marea majoritate a timpului, încât i-a convins și pe cei din jurul lui că acest lucru va fi posibil.
Ca să aprind focul, trebuia să tai niște surcele de lemn din ușă, cu ajutorul unui cuțit ruginit pe care-l găsisem. Capătul ascuțit al unei bucățele de lemn, o așchie cu o lungime de un centimetru, mi-a intrat sub unghia degetului mare de la mâna dreaptă. Intrase foarte adânc și, din nefericire, nici nu pitea fi vorba să o scot. Acest fleac putea să aibă pentru mine urmări catastrofale: nu aveam nici un fel de dezinfectant, trăiam în murdărie și puteam să mă infectez ușor. Dacă, în cel mai bun caz, s-ar fi infectat doar degetul mare, putea rămâne deformat. Asta ar fi periclitat cariera mea de pianist – presupunând că aș fi reușit să supraviețuiesc războiului. M-am hotărât să aștept până a doua zi și, în caz de nevoie, să-mi tai unghia cu lama de ras. (pagina 206)
Pianistul se ascunde în mai multe locuri, un atelier de tâmplărie, garsoniera unui prieten acolo stând singur și având parte de săptămâni în care hrană nu a avut deloc, chiar nici apă, episoadele povestite fiind dramatice.
Nu aveam nimic de mâncare. Nu eram în stare nici să mă ridic și să mă târăsc până la robinet să beau apă. Dacă ar fi venit Gestapoul, n-aș fi avut nici cum să mă spânzur. În cea mai mare parte a zilei zăceam în letargie, iar când mă trezeam, era doar ca să supraviețuiesc agoniei. Începuseră să mi se umfle fața, mâinile și picioarele, când pe neașteptate a venit doamna Malczewska, despre care știam că urma să plece din Varșovia, împreună cu soțul ei și cu Lewicki, ca să se ascundă. Era convinsă că o duc bine și voise doar să stăm un pic de vorbă și să bem împreună un ceai. (pagina 177)
Două zile mai târziu, și la cinci zile de când mâncasem ultima dată, am pornit iarăși în căutare de apă și hrană. În clădire nu exista apă curentă, dar erau butoaie folosite în caz de incendii, pline ochi cu apă, dar acoperită cu o peliculă plină de muște, țânțari și păianjeni morți. Cu toate astea, am băut cu poftă. Am fost nevoit însă să mă opresc pentru că apa duhnea și era greu să nu înghit odată cu ea și insecte moarte. În atelierul de tâmplărie am găsit niște coji de pâine. Erau mucegăite, acoperite de praf și excremente de șoareci, dar pentru mine reprezentau o comoară. Un tâmplar știrb nici nu putuse bănui că, lăsându-le, aveau să-mi salveze viața. (pagina 199)
Szpilman este un supraviețuitor, dar nu un luptător sau un erou – este un om care a făcut tot posibilul pentru a se salva, așa cum este adevărat că ar fi murit fără norocul enorm și amabilitatea câtorva oameni care nu erau evrei.
Aproape toți evreii implicați în Holocaust au fost uciși, așa că toate poveștile supraviețuitorilor denaturează evenimentul real, oferind un final atipic. Adesea mesajul lor este că, prin curaj și îndrăzneală, acești oameni s-au salvat. Unii dintre au făcut-o, dar majoritatea nu, pentru că nu au putut. Explicația ar fi că erau prea speriați, bolnavi, flămânzi, umiliți peste puterea de înțelegere a oricărui om rațional.
Mare impact a avut cartea asupra mea și știam că așa va fi pentru că vizitând lagărul de la Auschwitz știu ce am văzut acolo și cum am trăit acea vizită. Nu am uitat nimic așa cum mirosul de la crematorii se regăsește în memoria mea olfactivă.
Două secvențe m-au trimis la căutări suplimentare. Prima este aceea în care în Ajun de An Nou, încălcând ora la care trebuiau să nu se mai afle pe stradă, pianistul și niște colegi de-ai lui se întâlnesc cu doi SS-iști beți, unul dintre ei fiind celebru prin cruzimea arătată. Au scăpat și atunci cu viață, Szpilman notând așa:
Abia astăzi, când îmi amintesc momentele acelea, îmi dau seama cât de mult tragic era în situația aceea comică. În Ajun de An Nou, pe mijlocul unei străzi din orașul în care manifestările de patriotism polonez erau pedepsite cu moartea de ani buni, mergeam noi – un grup de evrei bătuți – cântând cât puteam de tare, fără să ni se întâmple nimic Hej strzelcy wrasz! – Hei pușcași, înainte! (pagina 148)
A doua este cea în care pianistul se află față în față cu ofițerul nazist.
– Cântați. Dacă vine cineva, vă ascundeți în cămară, și am să spun că eu am cântat, că am vrut să încerc pianul.
Când mi-am pus degetele pe claviatură, tremurau.
De data asta, trebuia să-mi răscumpăr viața cântând la pian. Nu mai exersasem de doi ani și jumătate, degetele îmi erau înțepenite, acoperite cu un strat gros de murdărie, iar unghiile erau netăiate din ziua în care arsese clădirea în care mă adăposteam.
…
Am început să cânt Nocturna în do diez minor de Chopin. Sunetul sticlos, metalic, produs de instrumentul dezacordat, umplea apartamentul gol și casa scărilor, plutea deasupra ruinelor caselor de pe cealaltă parte a străzii, întorcându-se ca un ecou mut, trist.
Când am terminat, tăcerea care domnea în oraș devenise parcă mai surdă și mai înspăimântătoare. De la distanță s-a auzit mieunatul unei pisici, dar de jos, din fața casei, răzbătea un zgomot tipic german, gutural.
Ofițerul a rămas nemișcat mai multă vreme, privindu-mă în tăcere, după care a oftat, zicându-mi apoi:
– N-ar trebui să rămâneți aici. O să vă duc în afara orașului, într-un sat. Acolo veți fi în siguranță. (pagina 214)
Secvența de mai sus este din filmul regizat de Roman Polanski, pe care l-a ecranizat după această carte și care a avut parte de o recunoaștere internațională, interpretul lui Wladyslaw Szpilman fiind actorul Adrien Brody care a câștigat premiul Oscar. Muzica interpretată pentru ofițerul german în film a fost de fapt un montaj al Baladei nr. 1 în sol minor a lui Frédéric Chopin (Op. 23, nr. 1). În viața reală, Wladyslaw Szpilman a interpretat Nocturna nr. 1 a lui Chopin în C# Minor.
Polanski însuși este un supraviețuitor al Holocaustului, salvat la un moment dat de tatăl său care l-a împins prin sârma ghimpată a unei tabere. A rătăcit în Cracovia și Varșovia, speriat și îngrijit de bunătatea străinilor. Propria lui supraviețuire (și cea a tatălui său) sunt într-un sens la fel de întâmplătoare ca și a lui Szpilman, motiv pentru care a fost atras de această poveste. Mama regizorului a murit în lagărele naziste, lăsând o rană băiatul care nu s-a vindecat niciodată.
Acum, că am citit cartea, pot viziona și filmul. Spor la ce mai citiți!
