Am continuat astăzi povestea începută ieri în jurul Carnavalului animalelor de Camille Saint-Saëns, pentru că mi s-a părut prea ofertantă ca să o încheiem după o singură întâlnire. O lucrare de muzică clasică nu este neapărat ușor de ascultat pentru copii. Nu are personaje care aleargă pe ecran, nu oferă o recompensă imediată și nici nu vine cu promisiunea unei distracții spectaculoase. Îți cere ceva mai greu: să stai, să asculți, să fii atent și să lași muzica să-ți spună singură povestea.
Iar astăzi, după multă insistență și, recunosc, după încăpățânarea mea de a nu renunța, copiii au reușit să intre în această poveste.
Mai întâi, am ascultat
I-am chemat lângă mine și, în cele din urmă, am reușit să parcurgem Carnavalul animalelor în integralitate. Pentru mine, acesta a fost deja un mic succes.
Am vorbit apoi despre ceea ce au auzit, despre animalele pe care le-au recunoscut și despre felul în care compozitorul reușește să le sugereze fără să le vedem. Ce instrumente ne ajută să ne imaginăm găinile și cocoșii? Dar peștii? Ce se schimbă în muzică atunci când se schimbă animalul?
A fost, de fapt, primul nostru exercițiu de ascultare atentă: să învățăm că putem descoperi imagini și personaje chiar și atunci când nu avem în fața ochilor decât sunete.
Am adăugat astăzi și o informație nouă, care i-a apropiat și mai mult de lumea instrumentelor: am povestit despre arcuș, despre instrumentele cu coarde și despre felul în care acesta produce sunetul. Am vorbit despre violă, violoncel și contrabas și despre alcătuirea arcușului, încercând să transformăm ceea ce, pentru un copil, poate părea doar „un obiect cu care se cântă” într-un lucru pe care îl poate înțelege, privi și imagina.
Pentru că, înainte de a putea aprecia muzica, copiii au nevoie să se apropie de ea.
De la sunet la imagine
După ascultare, am plecat la măsuțe.
Le-am pregătit fișe în care o parte din desen trebuia completată punct cu punct, urmărind cifrele de la 1 la 30. La final, urma să descoperim figura ascunsă și să o asociem cu una dintre imaginile muzicale pe care tocmai le ascultaserăm.
Și atunci au apărut animalele.
Găini și cocoși, pești și alte personaje din universul lui Saint-Saëns au început să se contureze sub mâinile copiilor. Nu mai era doar o muzică despre care vorbisem. Era ceva ce puteau vedea, recunoaște, compara și povesti.
Am discutat despre fiecare imagine și despre locul ei în compoziție. Am încercat să identificăm instrumentele care ne ajută să recunoaștem animalele și am făcut legătura între ceea ce auzim și ceea ce ne imaginăm.
Este una dintre bucuriile acestor activități: copilul nu primește pur și simplu informația, ci o descoperă.
O pauză bine meritată
După atâta ascultare, concentrare și lucru, a venit și masa.
Un sandviș, iaurt cu cereale, caju și merișoare — o masă consistentă, simplă și binevenită înainte de următoarea provocare.
Pentru că ziua noastră nu se terminase.
Puzzle-ul și bucuria unei reveniri
A urmat puzzle-ul, iar animalele din Carnavalul animalelor au reapărut, de data aceasta într-un alt fel.
Și aici am avut unul dintre momentele acelea mici, pe care poate un adult grăbit nici nu le-ar observa, dar care pentru mine înseamnă enorm.
Un băiețel care data trecută refuzase activitatea de puzzle astăzi a cerut să participe.
Atât.
O propoziție scurtă, o alegere aparent mică.
Pentru mine însă, a fost o realizare.
Pentru că lucrul cu copiii nu înseamnă doar să bifezi activități și să ajungi la capătul unei planificări. Înseamnă să aștepți uneori. Să lași loc pentru refuz. Să revii. Să nu transformi „nu vreau” într-o etichetă definitivă.
Iar când copilul vine singur și spune „vreau și eu”, înțelegi că răbdarea a lucrat în liniște.
Și apoi… slime!
Finalul zilei a aparținut slime-ului.
Copiii îl adoră. Adulții îl privesc, de multe ori, cu mai puțin entuziasm. Pentru că slime-ul înseamnă rețete, pași care trebuie respectați, ingrediente, amestecuri și, inevitabil, destulă mizerie.
Dar am mai făcut Rainbow Slime cu copiii și știu deja ceva esențial: mizeria trece, bucuria rămâne.
Așa că am mers mai departe.
Am respectat pașii, am amestecat, am frământat, am observat cum materialele se transformă și, la final, au ieșit niște slime-uri foarte frumoase.
Și tocmai când credeam că activitatea s-a încheiat, o mică eroare ne-a oferit una dintre cele mai frumoase descoperiri ale zilei.
Am pus, din greșeală, slime-ul peste fișa realizată de unul dintre copii.
Când l-am ridicat, desenul se imprimase pe slime.
Ne-am oprit cu toții.
Am privit.
Și apoi a început veselia.
O întâmplare banală s-a transformat într-un mic experiment. Am descoperit că desenul poate călători de pe hârtie pe un material moale și maleabil, că urma poate rămâne imprimată și că o greșeală poate deveni, uneori, cea mai bună parte a activității.
A fost bucuria mea, pentru că descoperisem ceva întâmplător.
Dar, mai ales, a fost bucuria lor.
Și a fost râs. Mult râs. Și lumină pe chipurile lor.
Iar în astfel de momente îmi dau seama din nou de ce merită să lăsăm loc pentru experiențe care nu ies întotdeauna exact după plan.
Copiii au nevoie să atingă ceea ce învață
Cred din ce în ce mai mult că experiențele senzoriale au un loc esențial în învățarea copiilor.
Un copil poate auzi despre un instrument, dar când vede arcușul, îl privește, află din ce este alcătuit și înțelege cum se mișcă pe corzi, informația începe să capete formă.
Poate asculta despre animale într-o compoziție, dar când apoi le desenează, le descoperă într-un puzzle și le asociază cu instrumentele pe care le-a auzit, muzica devine experiență.
Poate învăța o rețetă de slime, dar când pune mâna pe materiale, amestecă, frământă, observă transformarea și descoperă accidental o imprimare, învață prin propriile simțuri.
Atingerea, văzul, auzul, mișcarea, mirosul, chiar și micile accidente ale unei activități sunt forme de învățare.
Și poate că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care încerc să le păstrez în întâlnirile mele cu copiii: să nu le ofer doar răspunsuri, ci contexte în care să descopere.
Mai avem multe animale de întâlnit
Nu am încheiat încă povestea Carnavalului animalelor.
Mâine vom continua.
Pentru că mai sunt multe de spus, multe de ascultat și, mai ales, multe de descoperit. Iar dacă astăzi am reușit să trecem de pragul acela dificil în care muzica pare prea lentă, prea serioasă și prea puțin spectaculoasă, dacă am reușit să-i fac să se așeze lângă mine și să asculte până la capăt, atunci cred că am făcut un pas important.
Poate că nu au simțit adrenalină.
Poate că nu a existat o recompensă imediată.
Dar au stat.
Au ascultat.
Au descoperit.
Au pus întrebări.
Au râs.
Au experimentat.
Iar un băiețel care ieri a spus „nu” astăzi a spus „vreau și eu”.
Uneori, progresul nu arată spectaculos.
Uneori, progresul arată ca un copil care se apropie singur de masă.
Și, pentru mine, asta este suficient ca să continui.
