Astăzi am revenit la copiii Anei, cei care au pășit de curând în clasa întâi. Și, ca de fiecare dată, am simțit aceeași bucurie de a mă întoarce într-un loc în care mă așteaptă o atmosferă frumoasă, o clasă luminoasă și oameni dragi.
Peste toate acestea se așază prețuirea și respectul pe care i le port Anei, un dascăl minunat, un om care știe să creeze în jurul copiilor un spațiu în care învățarea nu este doar o cerință, ci o bucurie.
Îmi place să revin aici. Îmi place să fiu alături de copii, să le ascult întrebările, să le văd mâinile ocupate cu lucruri noi și să descopăr, de fiecare dată, câte ceva din lumea lor interioară.
Astăzi, povestea, scrisul, exercițiul, imaginația și culoarea s-au întâlnit într-o singură zi.
O poveste despre clipa de acum
Am ales să aduc cu mine „Secretul lui Milton”, o poveste care ne invită să ne gândim la felul în care trăim prezentul.
Este o poveste despre un lucru simplu, dar atât de important: clipa în care suntem acum este singura pe care o putem trăi cu adevărat. Trecutul a rămas în urmă, iar viitorul încă nu a venit. Între ele se află prezentul, această clipă care ne aparține și pe care, uneori, uităm să o privim.
Am citit împreună cu copiii. Nu ne-am grăbit să ajungem la final. Am lăsat povestea să se așeze, să fie ascultată, înțeleasă și descoperită pas cu pas.
Am deslușit textul, am scos cuvintele necunoscute și le-am explicat, am vorbit despre sensuri și despre ceea ce ne transmite povestea. Am pătruns în text, așa cum cred că ar trebui să se întâmple cu fiecare lectură pe care o fac copiii, mai ales atunci când sunt la început de drum.
Pentru că a citi nu înseamnă doar să treci cu ochii peste cuvinte.
A citi înseamnă să înțelegi. Să întrebi. Să te oprești asupra unei idei. Să descoperi un cuvânt nou și să-i afli înțelesul. Să te bucuri de o imagine. Să te întrebi ce ai fi făcut tu în locul personajului.
Și, poate cel mai important, să înveți să privești dincolo de poveste, spre propria ta viață.
Lectura are nevoie de un adult care să însoțească
De fiecare dată când citesc împreună cu copiii, îmi reamintesc cât de important este ca lectura să fie însoțită de un adult.
Nu trebuie să fie neapărat învățătoarea. Din contră, cred că părintele ar trebui să aibă un loc esențial în acest proces.
Un copil care citește alături de un adult nu primește doar ajutor pentru a înțelege un text. Primește timp, atenție, răbdare și încurajare. Învață că întrebările lui contează. Că poate să nu înțeleagă un cuvânt și să ceară explicații. Că o poveste poate deveni un prilej de conversație despre el însuși.
Lectura împreună poate fi un loc de întâlnire între copil și adult. Un loc în care se construiesc, încet și firesc, încrederea, curiozitatea și plăcerea de a descoperi.
Iar această apropiere poate face diferența în felul în care copilul va privi cărțile mai târziu.
Trei cuvinte pentru trei timpuri
După lectură, am făcut un exercițiu care mi-a plăcut în mod deosebit.
Le-am propus copiilor să se gândească la ei înșiși în trei momente: acum, ieri și mâine.
Cum mă văd acum?
Dacă ar fi să mă descriu printr-un singur cuvânt, ce cuvânt aș alege?
Cum mă vedeam ieri, în trecut?
Ce cuvânt aș asocia cu mine, cu felul în care eram înainte?
Cum mă văd în viitor?
Ce cuvânt mi-ar plăcea să mă însoțească atunci când voi crește?
Am scris fiecare dintre noi. Copiii au avut ocazia să se oprească puțin asupra propriei persoane, să privească în urmă și să-și imagineze ceea ce urmează.
Mi se pare atât de frumos ca, încă din clasa întâi, un copil să fie încurajat să se gândească la cine este, cine a fost și cine își dorește să devină.
Nu pentru a primi o etichetă. Nu pentru a fi încadrat într-o definiție.
Ci pentru a descoperi că se află într-o continuă devenire.
Au ieșit lucruri foarte frumoase. Unele răspunsuri au fost surprinzătoare, altele ne-au făcut să zâmbim, iar unele ne-au arătat cât de bogată este lumea interioară a acestor copii.
Așa am descoperit și câteva dintre visurile lor.
Unii își doresc să devină arhitecți. Alții, doctori, pompieri sau polițiști. Fiecare copil are o imagine a viitorului său, chiar dacă ea este încă în formare.
Și ce minunat este să ai voie să visezi!
Să spui cu voce tare ce îți dorești. Să-ți imaginezi că poți construi, vindeca, salva, proteja sau crea.
Uneori, un astfel de exercițiu nu ne arată doar ce vor copiii să devină. Ne arată și cât de important este să le oferim spațiu pentru a visa.
Scrisul – o întâlnire între culoare, atenție și răbdare
A urmat o activitate de scriere.
Am oferit copiilor o fișă în care aveau de completat un rând, respectând culorile și modelul deja dat.
Pare un exercițiu simplu, dar pentru un copil aflat la începutul școlii, fiecare astfel de activitate înseamnă mult mai mult.
Înseamnă să privească atent, să observe, să recunoască un model și să-l continue. Să fie atent la succesiunea culorilor. Să-și coordoneze mâna și privirea. Să păstreze un ritm și să aibă răbdare.
Înseamnă să descopere că lucrurile frumoase se construiesc uneori pas cu pas, prin gesturi mici, repetate cu grijă.
Am urmărit cum fiecare copil își așază mâna pe fișă, cum privește modelul și cum încearcă să-l ducă mai departe.
Sunt momente în care nu trebuie să spui foarte multe. E suficient să fii acolo, să încurajezi și să lași copilul să lucreze în ritmul lui.
Tiparul – ordinea care se transformă în creație
O altă activitate a fost aceea de refacere a unui tipar.
Copiii aveau în față o imagine cu puncte așezate după un anumit model. Sarcina lor era să urmărească punctele și să refacă tiparul, trasând cu atenție.
Și aici, lucrurile mici au avut o importanță mare.
Să urmărești o succesiune. Să observi direcția. Să nu te grăbești. Să înțelegi cum se construiește un model și să-l reproduci.
Pentru un copil, astfel de exerciții sunt întâlniri cu ordinea, atenția și precizia. Dar sunt și întâlniri cu bucuria de a reuși.
Când un tipar este refăcut, când mâna reușește să urmeze drumul propus, copilul descoperă că poate.
Poate să observe. Poate să încerce. Poate să ducă la bun sfârșit ceva ce, la început, părea dificil.
Iar această bucurie a reușitei, oricât de mică ar părea pentru un adult, este foarte importantă pentru un copil.
Scretch-ul – surpriza de la final
Finalul a fost al scretch-ului.
Este o activitate pe care eu nu o mai făcusem alături de copii, aceea de răzuire, și am fost foarte curioasă să văd cum o vor primi.
Am descoperit împreună o tehnică nouă, care are ceva din farmecul unei surprize.
Sub suprafața închisă la culoare se ascundeau forme și culori. Prin răzuire, copiii începeau să le scoată la lumină.
Și, pe măsură ce lucrau, apăreau flori, păsări și animăluțe.
Fiecare imagine devenea o mică descoperire.
Îmi place mult felul în care astfel de activități îi învață pe copii că uneori frumusețea nu se vede de la început. Că trebuie să încerci, să lucrezi, să ai răbdare și să lași lucrurile să se dezvăluie.
Scretch-ul a adus multă bucurie. Au ieșit forme foarte frumoase, iar copiii au avut ocazia să creeze ceva al lor, să vadă cum dintr-un gest simplu se poate naște o imagine.
Am privit cu drag lucrările lor.
Și m-am gândit că, poate, acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le putem oferi copiilor: ocazia de a descoperi că pot crea.
O zi luminoasă, la propriu și la figurat
Afară, soarele a fost foarte generos și prietenos.
O zi senină, caldă, cu o lumină frumoasă, care a însoțit întâlnirea noastră.
Acum sunt 22 de grade și e minunat. Am auzit însă la starea vremii că, de mâine, lucrurile se schimbă și vor fi doar zece grade.
Poate că și vremea ne amintește, în felul ei, că nimic nu rămâne la fel.
Că zilele se schimbă. Că anotimpurile vin și pleacă. Că trebuie să ne bucurăm de ceea ce avem acum.
De lumina de astăzi. De căldura ei. De o clasă luminoasă. De copii care învață. De o poveste care ne-a adus împreună.
De timpul acesta care nu se mai întoarce.
Bucuria de a reveni
Mă bucur foarte tare că am adus povestea aceasta în atenția copiilor.
Mă bucur că am putut să citim împreună, să vorbim, să scriem, să descoperim și să ne jucăm cu idei, forme și culori.
Mă bucur că am avut ocazia să le văd visurile așezate în cuvinte.
Și mă bucur că, dincolo de activitățile în sine, a fost o întâlnire.
Una dintre acele întâlniri în care timpul petrecut împreună are valoare.
Voi reveni ori de câte ori Ana își va dori.
Pentru că îmi place să petrec timp alături de copii. Nu doar noi două, ci împreună cu ei, în lumea lor, în ritmul lor, în spațiul acela în care fiecare zi poate aduce o descoperire.
Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase forme de a fi aproape de copii: să le citești o poveste, să-i ajuți să o înțeleagă, să-i încurajezi să viseze și să le oferi ocazia să creeze.
Iar dacă, la finalul unei astfel de zile, un copil pleacă acasă cu un cuvânt nou, cu o idee frumoasă, cu o dorință sau cu un zâmbet, atunci întâlnirea și-a împlinit rostul.
Astăzi, poveștile au prins rădăcini, iar visurile au înflorit.
Și poate că, într-o zi, dintre toate cuvintele pe care le-au scris copiii, unele vor deveni realitate.
Până atunci, să le lăsăm să crească.
Cu răbdare, cu încredere și cu multă lumină.
