De când mă știu, am ținut cu Steaua. Pentru mine, Steaua nu a fost niciodată doar o echipă de fotbal. A făcut parte din copilăria mea.
Îmi amintesc serile în care urmăream meciurile alături de părinții și frații mei. Fiecare avea favorita lui, fiecare trăia meciul în felul său, cu emoții, cu bucurii, cu nervi și, uneori, cu mici dispute care astăzi au rămas doar amintiri frumoase. Fotbalul ne aduna pe toți în jurul aceluiași televizor și, pentru mine, acele momente au rămas legate pentru totdeauna de copilărie și de familie.
Am fost martoră la perioada de glorie a acestei echipe și am crescut cu sentimentul că Steaua este acolo, că face parte din viața mea și că victoriile ei vor fi mereu o parte din povestea mea.
Astăzi, însă, am asistat la cea mai mare înfrângere a echipei lui Becali în campionatul intern, de când el este proprietarul clubului.
Și poate că ceea ce doare cel mai mult nu este doar scorul. Ci faptul că, privind în urmă, îmi dau seama cât de mult s-au schimbat lucrurile. Copilăria a trecut, oamenii s-au schimbat, familia s-a schimbat, fotbalul s-a schimbat. Iar echipa pe care o priveam cândva cu ochii unui copil nu mai este aceeași.
Totul este trecător. Și poate că aceasta este, de fapt, cea mai grea lecție: să înveți să privești cu nostalgie o perioadă care nu se mai întoarce.
Eu rămân cu amintirile. Cu serile în familie, cu meciurile văzute împreună, cu bucuriile copilăriei și cu perioada în care Steaua făcea parte din toate acestea.
Astăzi sunt într-o altă etapă a vieții. Iar Steaua, la rândul ei, pare să fie într-o altă etapă a poveștii.
