„Afară-i toamnă” la Ipotești

O poezie pe care Luca o studia la limba română mi-a dat ideea de a ieși din cuib pentru a realiza acest lucru la Ipotești, acolo unde este casa celui care a scris-o, Mihai Eminescu.

Sonet I

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,
Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii;
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

Deodat-aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri …
Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

Auzisem la radio că vremea va fi frumoasă și pe final de săptămână și razele soarelui de dimineață confirmau acest fapt.
Nu am plecat chiar la prima oră, fiindcă erau cam puține grade în termometru, doar șase, așa că am mai așteptat puțin să se mai încălzească. Am urmat rutina de dimineață, aceea când căldura e cea dată de calorifere, nu de aerul de afară.
Să tot fi fost trecut binișor de 10:00 când ne-am pornit la drum și de îndată ce-am urcat în mașină m-am gândit că am lăsat greața și starea de rău în urmă. A fost doar o simplă amăgire, de îndată ce mi-am pus centura am simțit-o lângă mine foindu-se, să nu spun altfel. De data asta mi-am propus să o ignor și am reușit parcă în mai bună măsură ca data trecută, ajutându-mă și de ceva pilule. Medicamentoase nu de alt fel. Cum pomeneam și în zicerile trecute, trebuie să trag de mine să plec la drum pentru că nebunia asta hormonală în care mă aflu de mai bine de câțiva ani, m-a transformat mai mult decât mi-am dorit și imaginat. E greu până mă urnesc, dar știu că dacă nu o fac eu nu are cine, fiind omul cu inițiativa, cea care se și materializează nerămânând la stadiul de intenție.
După primii kilometri parcurși s-a lăsat o ceață neprietenoasă și atunci primul gând/rugă a fost să nu plouă. Nici nu eram echipați corespunzător și nici nu mă omoram după o plimbare prin pădure prin frunzele ude.
Dar am avut noroc și de îndată ce am oprit la Casa Memorială de la Ipotești, soarele ne-a zâmbit șăgalnic printre crengile copacilor din grădină.

Nu este prima dată când venim la această casă memorială, pentru că mie îmi place să revin în locurile care-mi sunt relativ accesibile în diferite luni ale anului. Ador schimbarea pe care anotimpurile o au asupra naturii, locurile căpătând o aură aparte – culorile, aromele, sunetele fiind complet diferite chiar dacă clădirile sunt aceleași. Hainele pe care le îmbracă și spectacolul pe care-l oferă sunt de neratat.

Înăuntru era un domn profesor, nu știu dacă era ghidul și o familie formată din doi adulți care ascultau informațiile oferite. Ne-am alăturat și noi, cu bucurie. Pe lângă informațiile legate de biserica, domnul profesor a amintit de atitudinea copiilor care vin aici în grupuri, însoțiți de profesori și care, unii dintre ei, au un mod de a se comporta inadecvat unui asemenea loc. Bunăoară, a ținut să povestească niște episoade hilare, atunci când adolescenții au început să înjure și să facă gesturi obscene în biserică.
Mă gândeam că deprinderile de a ști cum să te comporți în societate sunt învățate în primul rând acasă, lângă părinți, nu profesorii fiind cei responsabili de asta.
Am urmărit, ca de fiecare dată, cum anume se comportă Luca, ce-l preocupă și fascinează și am observat că de fiecare dată se mai adaugă câte ceva. Acum a fost fascinat de altar, și a stat minute întregi acolo singur cu gândurile lui. L-am lăsat să-i tihnească fără a interveni nicicum, așteptându-l în tăcere.

Apoi, am intrat în casa memorială, acolo unde am avut parte de o nouă rundă de informații spuse într-un mod plăcut, constructiv. Prețul biletelor este mai mult decât accesbil, 8 lei pentru adulți și 4 lei pentru copii, elevi și studenți.

Era așa de bine și cald în casă, mai că-ți venea să te așezi pe un scaun și să bei un ceai cu așa gazde primitoare. Mirosul, atmosfera, totul avea un aer aparte poate și datorită faptului că peste 75% dintre lucrurile de acolo erau cele originale și mi-am imaginat cum era pe vremea lor, și cum au reușit să rămână nemuritori.
Mușcatele din cerdac ne-au invitat să le imortalizăm frumusețea, ceea ce de îndată am făcut, după care am plecat la Lacul cu nuferi.

Dacă Paradisul există, cu siguranță este un colț care arată așa, ca în imaginile de mai jos. Din nou mă încearcă regretul că nu sunt atât de iscusită să redau ce am văzut, însă tehnologia de acum îmi va permite să dau glas imaginilor, chiar dacă ele sunt ale unui neprofesionist. Și mă mai încearcă un regret: acela de a nu fi alături de noi și Răzvan, cel la care gândul îmi fuge mereu cu mare drag și dor.

Pădurea prin care trebuie să treci pentru a ajunge la lac este de vis! O sumedenie de stejari îți atrag atenția prin bogăția de ghinde, iar arțarii te trimit cu gândul la canadieni, cei a căror emblemă națională sunt.

Sunetele făcute de frunzele care cad, dar și de ghindele care se desprind de crengile care le-au găzduit sunt liniștitoare.

Erau ceva oameni, politicoși, civilizați, liniștiți. Nu ne-au deranjat nici într-un fel, așa cum am făcut și noi.

Drumul până la lac este presărat cu panouri pe care sunt fragmente din poeziile inegalabilului scriitor. Ne-am oprit pentru a le citi din nou, și la venire și la plecare, de fiecare dată cu plăcere, infinită plăcere.

Odată ajunși la lac, am admirat amfibienii pe care eram siguri că-i vom vedea la cum strălucea soarele. Simțeau și ei nevoia de a mai aduna ceva căldură, atât de iubită de mulți dintre noi indiferent cărei clase de vietăți aparținem.

Pe malul lacului am mai citit o poezie, cea care ne adusese acolo.

Cam așa am regăsit Lacul cu nuferi astăzi și a fost la superlativ. Vă tot îndemn să veniți să vedeți, simțiți, experimentați, dar știu că asta depinde de mai multe. Însă dacă drumurile se vor apropia de această destinație, opriți oleacă pentru a vă trage sufletul și a-l umple de dichis. Cu adevărat!

Odată reveniți acasă, copilul a terminat ce a început acolo cu siguranță mult mai inspirat și determinat. Iar eu am scris această filă de jurnal pentru frumoase aduceri aminte. Ne-am răsfățat cu un ceai fierbinte, o linguriță de miere cu cătină asta pentru că deja suntem atinși de o răceală. Deocamdată doar o răceală care sperăm să treacă repede.