Bine te-am regăsit, Balcic…
Am ajuns la Balcic după un drum lung, dar liniștit, fără peripeții. Un drum bun, care parcă a pregătit și el această revenire. Autostrada a făcut călătoria mai ușoară, mai lină, iar fiecare kilometru parcurs m-a apropiat de locul pe care îl cunosc atât de bine și de care, totuși, nu mă satur niciodată.
Când am ajuns, Natalia ne-a întâmpinat cu aceeași bucurie sinceră, cu aceeași căldură pe care o cunosc de atâția ani. Este al optulea an în care vin aici și de fiecare dată revederea are ceva special. Sunt locuri unde nu simți că te întorci, ci că revii acasă.
Anul acesta este puțin diferit. Este prima vacanță fără Luca și a doua fără Bogdan, dar am venit alături de sora mea și de prietena mea dragă, Ana. Fiecare vacanță are propria ei poveste, iar uneori oamenii alături de care o scriem schimbă felul în care privim locurile cunoscute.
Am primit un apartament frumos, cu două camere — mai mult decât aveam nevoie pentru noi. Un pat dublu, două paturi single și senzația aceea plăcută că avem spațiul nostru, locul nostru pentru câteva zile de liniște și bucurie.
Am descărcat mașina de bagaje, am așezat lucrurile la locul lor și, în jurul orei patru, am pornit spre mare.
Plaja nu era aglomerată, exact așa cum îmi place. Era liniște, puțină lume, iar marea avea frumusețea ei calmă. Nu era perfectă — apa era plină de alge, cu mirosul acela specific al verii la malul mării, puțin tulbure, ca o ciorbă de mare — dar chiar și așa, avea farmecul ei. Pentru că uneori nu căutăm perfecțiunea, ci doar sentimentul de a fi acolo.
Am rămas până spre seară, privind marea, respirând aerul sărat și lăsând timpul să curgă mai încet.
Seara am mers la Kestena, locul unde de fiecare dată mâncăm cu aceeași plăcere. Am ales midii și calamari — proaspeți, delicioși, pregătiți exact așa cum îi așteptam. Sunt mici ritualuri care se repetă și tocmai prin repetarea lor devin amintiri.
Întoarse în cameră, mi-am făcut exercițiile mele de pilates, iar apoi nu am rezistat tentației de a mai ieși puțin. Am alergat în jurul piscinei, bucurându-mă de seara caldă și de sentimentul acela de energie și recunoștință că sunt aici.
Iar finalul zilei a fost unul dintre acele momente pe care le păstrezi în suflet.
O lună plină, mare și luminoasă se oglindea pe apa mării, desenând parcă povești pe care doar noaptea le poate spune. Era cald, era liniște, adia ușor vântul, iar Balcicul își spunea din nou povestea.
O poveste pe care o cunosc, dar de care nu mă satur niciodată.
Bine te-am regăsit, Balcic!
Cu ale tale străzi, cu marea ta, cu oamenii tăi și cu toate amintirile pe care le-ai strâns pentru mine în acești ani.
Abia aștept să scriu și următoarele pagini din această poveste.
