Sunt seri în care îți pregătești bagajele nu doar pentru o călătorie, ci pentru o mică evadare din tot ceea ce ai dus cu tine în suflet. Înaintea unui drum lung există mereu un amestec de emoție, nerăbdare și speranță — iar eu mă aflu exact acolo.
Mâine dimineață, în zori, pornesc spre Balcic. O destinație dragă, un loc despre care sper că va ști să-mi dăruiască liniște și câteva momente în care să respir mai ușor. De data aceasta, însă, plec într-o formulă în care nu am mai fost niciodată. Fără Luca, fără Bogdan… ci alături de sora mea și de o prietenă foarte bună, două suflete cu care sper să strâng amintiri frumoase.
Mă așteaptă un drum lung și voi conduce eu. Dar mie îmi place să conduc. Îmi place senzația aceea de libertate pe care ți-o dă un drum deschis, gândurile care se așază în ritmul kilometrilor și sentimentul că, pentru o vreme, te îndrepți spre ceva nou.
Plec cu speranța că Balcicul va reuși să mai aline puțin din durerile pe care le port. Poate cu aerul lui sărat, cu liniștea mării, cu lumina aceea pe care o au locurile speciale. Poate nu vindecă tot, dar uneori avem nevoie doar de câteva zile în care sufletul să se simtă mai ușor.
Și, la final, rămâne recunoștința că mai este încă o vară. O vară pe care aleg să o trăiesc, să o primesc și să o transform în amintiri.
Poate că unele călătorii nu sunt doar despre locul în care ajungi, ci despre bucata de tine pe care o regăsești pe drum.
