Atunci când eram copil mergeam alături de părinții mei pe tăpșan. Îmi aduc mai bine aminte când mergeam cu tata, nu știu de ce, poate pentru că simțeam că mă iubea mai mult – așa simțeam și am ajuns acum, la vârsta asta, să pot recunoaște și scrie acest lucru – nu știu de ce asta a rămas pregnant. Tata făcea unt din caimacul de la laptele de vacă pe care-l aducea o femeie de la țară, mirosul lui recunoscându-l oricând și în orice situație.
Revăd cu ochii minții, tăpșanul plin de păpădii și de iarbă verde superbă, bumbișori și multe alte plante din flora spontană. Mi se părea ceva firesc fără a-mi fi frică de furnici ori de albine, pentru că atunci era un alt gen de abordare a relației părinte-copil.
De-a lungul anilor am repetat acest exercițiu și cu fiii mei, iar momentele petrecute acolo reprezintă secvențe determinante în evoluția lor, dar și a mea.
Astăzi am avut posibilitatea de a mă plimba, desculță, printre păpădii.
Sau așa, desculță printre bumbișori.
Încercați fără frică, doar cu o atenție sporită. Poate mai apoi împărtășiți experiența.
