Ultima zi în regat s-a scurs mai repede decât am crezut pentru că așa se întâmplă de fiecare dată și chiar dacă știu tot nu sunt pregătită.
Un drum în campus pentru a printa cartea de îmbarcare și biletul la autocar a fost ceea ce-mi trebuia la prima oră mai ales că nu știu când voi mai reveni aici.
Călătoria până la aeroport a fost alcătuită din doua bucăți. Prima până la Stansted, acolo având de așteptat o ora și treizeci de minute. Pe drum am avut timpul necesar să las lacrimile să curgă câte au avut de curs și știu că nu toate. E sfâșietor dorul și crede acest lucru doar cel care l-a experimentat.
Călătoria din partea a doua a durat până la 18:30 atunci când am ajuns la Luton, locul de unde decola avionul ce avea să mă aducă în țară.
Avionul a avut parte de o încărcare 100%, călătorii fiind de toate felurile, mulți dintre ei needucați, cu carențe comportamentale majore. Nici cu un dintre stewardese lucrurile nu au stat mai prejos adoptând un limbaj și o gestică de nepermis.
Am aterizat la ora specificată, aventura găsirii unui mijloc de transport fiind aparte.
Cum la 3:30 e greu de găsit un taxi care să facă o cursa de câțiva km până la destinație, Corbeanca fiind foarte aproape de aeroportul Henri Coandă, am apelat la un taxi tradițional nu la Bolt ori cei particulari iar șoferul a fost extrem de nemulțumit spunându-mi că nu merită să facă această cursă, nefiind profitabilă. Însă cum lucra la o companie nu m-a putut refuza, dând curs cererii. A acoperit aparatul de înregistrat dar făcând atâtea drumuri știam care este prețul așteptându-mă la a-mi cere dublu. Ar fi trebuit să plătesc nu mai mult de 30 de lei, dar fiind în creierii nopții mă așteptăm la 60 lei. El a cerut 80 lei și neavând suma exactă, la bancnota de 100 lei mi-a spus că nu are rest și să fac și eu un pustiu de bine că m-a adus la destinație. Un loc în care nu era țipenie de om, eu singură m-a determina să nu intru într-o dispută. Neavând încotro am dat curs cererii singura părere de rău fiind aceea că nu am spus ceea ce aveam de comentat. Ducă-se!
Nu am putut să dorm decât 19 minute până când ceasul era setat să sune, asta pentru că la ora zece, pe data de 10 februarie, avea o programare foarte importantă. Ce deznodământ a avut, povestesc cu alta ocazie.
