Pentru întâlnirea de mâine cu Buburuzele am ales câteva dintre cărțile care au făcut parte din copilăria băieților mei și, odată cu ele, din propria mea devenire ca mamă. Sunt cărți care au rămas în bibliotecă nu doar pentru că sunt frumoase, ci pentru că poartă în ele timp, apropiere și glasul cititului cu voce tare.
Săptămâna aceasta, Buburuzele pornesc într-o călătorie printre povești. O temă atât de generoasă încât aproape că m-a copleșit atunci când am început să pregătesc materialele pentru întâlnirea cu ei. Pentru că despre povești se poate vorbi fără sfârșit. Fiecare zi are povestea ei, fiecare om își poartă propria lume, propriile amintiri, propriile bucurii și greutăți pe care le consideră unice.
M-am oprit, însă, la câteva dintre poveștile care au însoțit copilăria fiilor mei. Am ales greu, cu emoție și cu multă nostalgie, câteva seturi de cărți păstrate în cutii speciale. Sunt cărți pe care mai întâi le-am citit eu lor, seara, la lumina blândă a unei lămpi, iar mai târziu au început să și le citească singuri sau chiar să mi le citească mie. Există ceva aproape magic în clipa în care copilul care asculta devine copilul care citește.
Printre ele se află povești care nu îmbătrânesc niciodată: aventurile tandre din Winnie-the-Pooh, universul uimitor din Alice’s Adventures in Wonderland sau cărțile fermecătoare ale Roald Dahl, care au făcut mereu loc râsului, mirării și întrebărilor fără sfârșit.
Lângă ele am pus și câteva cărticele mici, fragile și prețioase, din copilăria mea. Au fost publicate în 1971, la Editura Ion Creangă, și poartă în ele farmecul poveștilor românești de altădată.
Cred tot mai mult că apropierea copiilor de cărți începe mult înainte ca ei să poată citi singuri. Începe atunci când cineva le citește cu voce tare. Când aud ritmul frazelor, când învață să asculte, să își imagineze, să simtă. Cititul cu voce tare nu este doar o punte spre lectură, ci și o formă de iubire. Iar această nevoie nu dispare odată ce copilul învață literele. Chiar și mai târziu, când poate citi singur, rămâne bucuria aceea profundă de a împărți o poveste cu cineva drag.
Pentru meștereala de mâine nici nu puteam alege altceva decât un semn de carte — mic, simplu și simbolic, ca o promisiune că fiecare poveste merită continuată.
Abia aștept întâlnirea cu Buburuzele și sunt tare curioasă cum vor primi toate aceste lumi adunate laolaltă. Iar despre cum a fost, vă voi povesti mâine, după ce povestea zilei se va fi scris deja singură.
