Sunt întâlniri care trec firesc, frumos și discret. Și sunt întâlniri care rămân cu tine mult după ce uşa grupei s-a închis. Întâlnirea cu Buburuzele a fost una dintre acele dimineţi care nu se măsoară în activităţi bifate, ci în priviri atente, emoţii împărtăşite şi seminţe aşezate cu grijă în sufletul copiilor.
Am vorbit despre poveşti. Despre acele poveşti care îi învaţă pe copii să simtă, să gândească, să aştepte, să viseze şi să înţeleagă lumea. Pentru că, înainte de a deveni cititori, copiii sunt ascultători. Iar felul în care aud poveştile în primii ani de viaţă le construieşte, fără exagerare, întreaga temelie interioară.
Studiile spun că până la vârsta de 10 ani copilul îşi formează mare parte din bagajul educaţional şi emoţional care îl va însoţi toată viaţa. De aceea este atât de important ca poveştile să fie prezente constant în viaţa lor — variate, bogate, profunde, spuse cu voce caldă şi cu timp oferit cu adevărat. Nu doar citite în grabă, între două activităţi, ci trăite. Pentru că un copil care ascultă poveşti învaţă nu doar cuvinte, ci şi empatie, răbdare, imaginaţie, memorie, atenţie şi frumuseţea limbajului.
Dimineaţa întâlnirii noastre a fost mohorâtă, cu ploaie măruntă şi un cer atât de încărcat de nori, încât părea că ziua se pregăteşte de apus înainte să înceapă bine. Dar poate că nici nu există vreme mai potrivită pentru poveşti. Am lăsat intenţionat lumina stinsă în grupă, păstrând acea atmosferă de linişte şi mister în care poveştile cresc mai frumos.
Am început prin a vorbi despre ce înseamnă o poveste. Copiii au descoperit că povestea nu este doar într-o carte. Poveste poate fi o zi, o întâmplare, o bucurie, o tristeţe, o amintire sau chiar viaţa fiecăruia dintre noi. Fiecare om poartă în el zeci şi sute de poveşti, iar copiii au înţeles asta cu sinceritatea lor uimitoare.
De această dată am ales să aduc cu mine cărţile fiilor mei. Nu întâmplător. Sunt cărţi pe care nu doar le-am citit, ci le-am trăit împreună cu ei. Iar atunci când vorbeşti din propriile emoţii, copiii simt imediat adevărul şi căldura din spatele cuvintelor.
Din colecţia „Şotron” am ales fabula Bivolul şi coţofana. Nu doar am citit-o, ci am pus-o în scenă. Am avut bivol, coţofană, câine şi, bineînţeles, învăţătura poveştii. Copiii au intrat imediat în joc, iar personajele au prins viaţă printre râsete şi replici rostite cu multă seriozitate. După aceea am descoperit împreună cuvintele mai grele şi le-am despărţit în silabe, transformând lectura într-un exerciţiu firesc de limbaj şi atenţie. Regret tare mult că nu am reușit să imortalizăm nici o secvență.
Apoi le-am deschis copiilor uşa copilăriei mele. Le-am arătat cărţile mici, de buzunar, apărute la Editura Ion Creangă în 1971, cărţi care au traversat zeci de ani şi au rămas la fel de vii. Din ele am ales să citesc „Bunicul”. Şi pentru că poveştile trebuie trăite, nu doar auzite, am transformat lectura într-o mică scenetă. Eu am devenit bunicul, iar Alexandru şi Eva s-au aşezat cuminţi pe câte un „genunchi imaginar”, aşa cum se întâmpla în poveste. Pentru câteva minute, grupa s-a transformat într-o fotografie veche, caldă şi tandră.
Desigur, nu a lipsit nici jocul. De această dată, „Prinţese şi Cavaleri”. Şi, chiar dacă prinţesele erau mai puţine, au fost extrem de atente şi hotărâte, câştigând ambele provocări. Bucuria lor a fost uriaşă, iar cavalerii au trăit cu mare intensitate emoţia pierderii. Dar şi asta face parte din povestea copilăriei: să înveţi să câştigi, să pierzi şi să mergi mai departe.
Fişa de lucru pe care le-am pregătit-o s-a numit „Cum spionăm poveştile?”. Prin ea am exersat cifrele, atenţia şi răbdarea. Unii copii le stăpânesc deja foarte bine, alţii încă învaţă. Dar fiecare pas înainte contează enorm. În fiecare întâlnire încerc să adun cât mai mulţi copii în clubul celor care capătă curaj să ştie.
La final, am făcut un altfel de exerciţiu. Mai întâi matematic. Copiii au venit pe rând la flipchart pentru a scrie cifre. Cifra 10 ne-a dat tuturor de gândit — aproape toţi au scris întâi 0 şi apoi 1. A fost încă o dovadă că matematica cere timp, exerciţiu şi foarte multă răbdare.
Şi pentru că niciun copil nu trebuie să rămână pe margine, am transformat totul într-un joc colectiv. Adrian a desenat un simplu cerc. Iar cercul acela, din aproape în aproape, s-a transformat într-o poveste întreagă: o prinţesă cu coroniţă, cu poşetuţă, într-o poieniţă plină de flori, sub un soare mare şi blând. Este un exerciţiu extraordinar pentru copii — pentru imaginaţie, limbaj, încredere şi creativitate. Dintr-o formă simplă poate lua naştere o lume întreagă.
Şi aşa am făcut împreună un drum prin timp şi prin poveşti: prin cărţile copilăriei mele, prin cărţile copiilor mei şi prin ochii acestor copii minunaţi care îmi stau acum în faţă şi mă provoacă, zi de zi, să învăţ, să caut, să mă pregătesc mai bine şi să nu uit niciodată cât de important este să le oferim poveşti.
Pentru că un copil care creşte cu poveşti va deveni, cel mai probabil, un adult care ştie să înţeleagă oamenii, să caute sens, să aibă răbdare şi să păstreze vie frumuseţea lumii.
