Primăvara aceasta pare că a înflorit în toate culorile deodată. Sunt bujori grei și catifelați, lalele care par pictate cu mâna, căldărușe fragile, lăcrămioare cuminți și tufe întregi de soc și liliac care parfumează ulițele fără să ceară nimic în schimb. Sunt și florile acelea din gardurile ornamentale, pe lângă care trecem zilnic fără să le știm numele, deși ele înfloresc cu aceeași dăruire ca toate celelalte.
Poate că acesta este unul dintre marile noastre păcate: ne obișnuim prea repede cu frumusețea. Cu florile care apar an de an, cu mirosul lor, cu explozia lor de culoare. Le vedem atât de des, încât încetăm să le mai privim cu adevărat. Trecem pe lângă ele grăbiți, preocupați de telefoane, de probleme administrative, de drumuri la notar sau de liste de cumpărături. Și totuși, florile continuă să existe acolo, încăpățânate și delicate, ca o dovadă că lumea încă știe să fie frumoasă fără motiv.
Astăzi a fost și despre pisici. În ultima vreme sunt tot mai multe în viața mea, de parcă universul mi le trimite una câte una ca să-mi amintească de blândețe. Cu una dintre ele, dragul de Piper, am ajuns la veterinar. O știu de când a apărut pe lume și, chiar dacă nu eu sunt stăpâna ei, grija se împarte firesc între oameni atunci când iubești un animal. Aseară nu i-a fost bine, iar astăzi l-am ținut în brațe aproape o oră, învelit într-un prosop pentru că nu aveam cutie de transport și pentru că nu mai avea răbdare să stea liniștit.
Medicii veterinari au ceva aproape magic în felul în care liniștesc animalele. Piper a stat cuminte pentru analize, pentru injecții, pentru picături și medicamente, de parcă ar fi înțeles că oamenii aceia încearcă să-l ajute. Vizita a fost lungă și costisitoare, dar spre seară am aflat că e bine. Și uneori asta e tot ce contează.
M-am gândit atunci la Berlioz, pisica noastră gri, și la Milky, cățelușa noastră cafea cu lapte. La toate emoțiile, grijile și drumurile pe care le aduc animalele în viața unui om. Câtă bătaie de cap, da. Dar și câtă dragoste simplă și sinceră.
Ieri m-am jucat cu o altă pisicuță, obosită și grea de puii pe care îi va aduce pe lume în curând. S-a cuibărit în brațele mele fără proteste, ca și cum pentru câteva minute lumea putea să stea pe loc. Animalele au darul acesta extraordinar de a te face să încetinești.
Iar printre toate drumurile și alergătura zilei, am mai citit. Sau, mai bine spus, am ascultat câteva pagini din Istoria secretă a Donei Tartt, o carte care începe să mi se pară prea lungă, prea încărcată de excese și de întuneric. Și totuși nu vreau să o abandonez. Mai am puțin și termin și Biblia lemnului otrăvit, o carte dureroasă, despre fanatism, pierdere și felul în care un singur om își poate distruge propria familie în numele unei convingeri.
Lectura face asta cu noi: ne obligă să vedem lumea din unghiuri diferite, uneori incomode. Ne poartă prin viețile altora, prin minți pe care poate nu le-am putea înțelege altfel. Cărțile ne învață să privim mai atent oamenii, rănile lor, greșelile lor și, uneori, propriile noastre neputințe. Chiar și atunci când ne enervează sau ne obosesc, ele deschid ferestre spre lumi pe care nu le-am fi cunoscut niciodată singuri.
Poate de aceea avem nevoie și de flori, și de animale, și de cărți. Unele ne învață frumusețea, altele tandrețea, iar celelalte adevărul. Și toate, împreună, ne ajută să rămânem oameni într-o lume care ne grăbește prea tare.
