E vineri. Se simte în aerul grupei încă de la primele minute. În ochii copiilor care clipesc mai des, în pașii lor mai repezi, în vocile care se suprapun fără oprire. De ceva vreme observ tot mai clar un lucru despre colectivele de copii: zgomotul parcă s-a înmulțit. Nu e doar impresia mea. Am citit articole, studii, opinii care spun același lucru — copiii de astăzi trăiesc într-o efervescență continuă. Parcă totul se petrece mai tare, mai repede, mai intens.
Și totuși, dincolo de gălăgie, dacă ai răbdare să asculți cu adevărat, descoperi lumi întregi.
Săptămâna aceasta, Buburuzele au vorbit despre meserii. Despre ce fac oamenii mari, despre uniforme, despre instrumente de lucru și despre ce și-ar dori ei să devină când vor crește. Iar eu am încercat să completez toate aceste conversații cu povești și jocuri care să le deschidă și mai mult imaginația.
Le-am citit povestea „Cea mai frumoasă meserie din lume”, povestea lui Marco, băiețelul care, de ziua lui, nu își dorește jucării spectaculoase sau cadouri scumpe. Nu. El își dorește lucruri care să-l ajute să devină… cel mai bun tătic din lume. O idee atât de simplă și atât de emoționantă, încât pentru câteva minute până și cei mai zvăpăiați dintre copii au rămas atenți.
Am trecut apoi printr-o adevărată paradă a meseriilor. I-am întrebat, pe rând, ce și-ar dori să fie când vor crește. Și m-a surprins cât de diferite au fost răspunsurile față de alți ani. Nu s-au mai auzit atât de des clasicele „doctor” sau „artist”. De data aceasta, multe fetițe au spus că vor să fie coafeze sau să facă unghii. Băieții, în schimb, s-au văzut jandarmi, polițiști sau oameni ai legii. O fetiță și-a dorit să fie asistentă. Preferințele lor spun multe despre lumea pe care o observă în jurul lor, despre modelele pe care le întâlnesc zi de zi și despre felul în care societatea se schimbă.
Le-am povestit și despre meserii care aproape au dispărut și despre altele noi, apărute odată cu vremurile.
Apoi a început jocul nostru deja celebru. De data aceasta, fără cifre. Doar semne și șapte figurine reprezentând diferite meserii, care trebuiau așezate corect. Am împărțit copiii în două echipe: Echipa Tâmplarilor și Echipa Jandarmilor. Și, odată pornit jocul, a început și avalanșa de energie: strigăte, sărituri, emoții, agitație și o dorință uriașă de a câștiga.
Tâmplarii s-au mobilizat extraordinar și au ieșit învingători. De o parte au fost lacrimi și suspine, de cealaltă explozie de bucurie și aplauze. Emoțiile copiilor sunt atât de sincere încât uneori întreaga grupă pare că respiră odată cu ele.
Ziua a avut și un moment special: Ilinca a împlinit cinci ani.
I-am cântat „La mulți ani”, am îmbrățișat-o cu urări și zâmbete, iar copiii, unul câte unul, au început să-i spună ce îi doresc. Primul copil i-a urat sănătate. Al doilea la fel. Al treilea tot sănătate. Și, în doar câteva secunde, aproape toată grupa îi dorea… sănătate. Cred că am auzit cuvântul de vreo cincisprezece ori. Am încercat să-i provoc să găsească și alte urări, iar timid, printre ele, s-au strecurat și „să fie iubită” sau „să-i placă darurile”.
La dezvoltarea vorbirii ne-am jucat cu silabele. Am despărțit în bucăți cuvinte precum tâmplar, cosmonaut, astronaut, polițist, jandarm, medic sau veterinar. Unele au fost ușoare, altele au stârnit mici încruntări și multă concentrare. Am căutat primele sunete și literele cu care încep cuvintele, iar povestea lui Marco ne-a purtat firesc și spre matematică. Pentru că băiețelul își înșirase toate jucăriile — mingi, locomotive și alte comori — iar noi am început să le numărăm împreună.
După aniversare, doamna Alina a continuat cu copiii o activitate online, un soi de concurs desfășurat împreună cu alte grădinițe. Copiii au completat fișe și au participat în direct la activitate. Nu am rămas în grupă pe parcursul ei, așa că îi las pe ei să păstreze povestea acelui moment.
Când m-am întors, ne-am apucat de meșterit. Și ce frumos a fost!
Am realizat figurine din hârtie, un fel de marionete cu gurile mobile. Au avut un succes uriaș. Copiii au colorat, au decupat și au asamblat cu mult entuziasm. La final a fost ceva mai dificil să potrivim toate bucățile astfel încât figurinele să poată „vorbi”, însă tocmai asta le-a făcut atât de speciale. Iar satisfacția din ochii lor când marionetele au început să-și deschidă gurile a meritat tot efortul.
Suntem deja la mijlocul lunii mai. Mai avem puțin. Încă două săptămâni și încă două din iunie, iar anul școlar se va încheia.
Nu știu ce ne aduce săptămâna viitoare. Dar știu sigur un lucru: indiferent de temă, copiii găsesc mereu o sută de feluri prin care să o transforme în joacă, poveste, gălăgie, emoție și descoperire. Iar noi, oamenii mari din jurul lor, încercăm doar să ținem pasul cu toată această minunată furtună de viață.
