Am început ziua cu o reîntoarcere la un proiect drag nouă: semințele plantate cu câteva săptămâni în urmă. Le-am privit cu atenție, le-am comparat și ne-am bucurat de fiecare firicel verde apărut. Dovleacul s-a dovedit cel mai viguros și mai „voinic”, cu frunze generoase și curaj de explorator. Floricelele, mai delicate și mai timide, au primit încurajări și promisiunea că vor crește și ele, dacă primesc lumină, apă și răbdare.
Înainte să ajung la copii, am adunat crenguțe înmugurite, unele chiar cu flori deschise. Au devenit imediat material de studiu și prilej de uimire. Am vorbit despre cum apar florile, despre muguri care se desfac încet, despre albine și insecte care le vizitează și despre ce se întâmplă după ce petalele cad. Pentru cei mici, astfel de lucruri sunt magie pură.
Apoi a venit timpul jocului și al echipelor. Ne-am organizat cu emoție și mult entuziasm pentru o cursă cu oul în lingură. Un traseu simplu pentru cei mari, dar o adevărată provocare pentru pașii grăbiți ai copiilor mici. Cu răbdare, cu încercări repetate și cu multe zâmbete, am dus jocul la capăt. Nu viteza a contat, ci bucuria reușitei.
Ne-am așezat apoi la poveste. Am citit „Puiuțul neastâmpărat”, o carte caldă și veselă, cu ilustrații care i-au cucerit imediat. Max, personajul principal, este un pui curios și năzdrăvan, mereu gata să intre în încurcături. Povestea ne-a oferit și un frumos moment de matematică: am numărat puiuții, i-am comparat și am observat cine lipsea sau cine apărea în plus.
Din poveste am pornit și spre lumea animalelor de la fermă. Cine este mama? Cine este tata? Cum se numește puiul? Copiii au aflat și au repetat cu bucurie: scroafa, porcul și purceii; iapa, calul și mânzul; capra, țapul și iezii; oaia, berbecul și mieluții. Învățarea vine firesc atunci când se naște din poveste.
Max, firește, nu stă locului. Cade în cărbune, apoi în vopsea, apoi în făină, luând de fiecare dată culoarea locului unde ajunge. La final, apa îl spală, mama îl salvează, iar el pare gata să înceapă o nouă poznă. Copiii au râs, au anticipat întâmplările și au trăit povestea cu sufletul deschis.
După lectură, energia a crescut din nou. Am umflat baloane și am pornit jocul în care acestea trebuiau trecute printr-un cerc. Multă alergare, multe exclamații, multe mâini ridicate și pași grăbiți. Cu copiii atât de mici este intens, imprevizibil și solicitant, dar tocmai aici stă farmecul: fiecare secundă e vie.
A fost o dimineață frumoasă. Cu verdele plantelor, cu lumina din ochii copiilor, cu râsete, cu joacă și cu învățare adevărată. Exact așa cum ar trebui să arate sfârșitul unei săptămâni la grădiniță: plin de sens și de bucurie.
Iar acum urmează două zile în care joaca poate continua acasă. Poate cu o sămânță pusă în pământ, cu o poveste citită împreună sau cu un balon alergat prin sufragerie. Pentru că ceea ce învață copiii la grădiniță crește cel mai frumos atunci când înflorește și acasă.
