machetedidactice.com

„Abraxas” de Bogdan Alexandru Stănescu

Abraxas, cartea semnată de Bogdan Alexandru Stănescu a fost cartea lunii iunie la Clubul de lectură și pentru că ador această comunitate din care am ajuns și eu să fac parte, i-am dat curs. A reprezentat o provocare, o reală provocare căreia, iată! acum pe final de lună pot mărturisi că i-am dat curs cu brio. Am terminat-o! Astăzi, la strigare, comentariile sunt într-un mare fel. Iar eu, atât de fericită că pot avea acces într-un loc atât de select de unde pot învăța atât de multe.

Iată ce am scris:

Citind multitudinea de comentarii venite din minți atât de familiarizare cu cotloanele literare, mi-e și frica să mărturisesc ce am simțit eu, cea care a parcurs aceasta poveste stând la soare pe tăpșanul lecturilor mele. Aș începe cu sentimentul pe care l-am trăit odată cu limbajul folosit, termenii și cuvintele (unele dintre ele trimițându-mă la dicționar) reușind a mă transporta într-o lume pe care n-o cunoșteam, dorindu-mi însă. Cartea asta a intrat și ieșit din mine la propriu într-un ritm pe care nu l-am mai regăsit așa.

Ori, poate, starea mea de acum, femeia coaptă de 50+, aflată într-o dispută cu ea însăși și cu regrete ce nu mai pot fi schimbate ci doar linse întru suportare să fi contribuit, n-am de unde ști. Poate e puțin din fiecare. Apoi descrierea Bucureștiului, oraș în care nu locuiesc, dar pe care l-am explorat destul de în amănunt în plimbările pe care le-am făcut la pas în secolul trecut readucându-mi în memorie adieri din tinerețe. Pentru că tinerețea mea a fost parcursă încălțată fiind în șoșonii comunismului, pot uita mirosul sălii de cinema (care acum a dispărut) cozile, bancurile, ceaiurile dansante, frigul, treningurile cu dos de izmană, muzica, țigările fără filtru, cărțile cumpărate pe sub mână și pot continua adăugând tot soiul de elemente. Cred că cei care nu au trăit trebuie că vor avea un exercițiu destul de greu de făcut pentru a intra în atmosferă. Am citit greu la început pentru că am avut senzația unor cuvinte atât de bătucite care nu-mi permiteau să le deslușesc, să mă cațăr pe ele pentru a le cuprinde. Am avut momente când am revenit asupra unor paragrafe pentru a înțelege ce și cum e. Am râs, am plâns, am trăit mai multe vieți. Mulțumesc de provocare și de drumul pe care m-ați pus. A avut de toate!

Lasă-l pe BAS să te năucească

ABRAXAS, de Bogdan-Alexandru Stănescu, CARTEA LUNII FEBRUARIE LA BUFNIȚE.
Lansarea romanului Abraxas, de Bogdan-Alexandru Stănescu, apărut recent la editura Polirom. Invitat, alături de autor, este scriitorul și criticul literar Mircea Mihăieș.
Nu mă intereseaza câte defecte are. Pentru mine o carte scrisă în maniera asta, cu mijloacele la care recurge BAS, cu limbajul asta absolut minunat, chiar cu abundenta asta de sex femeiesc care pe alocuri m-a exasperat, cu toate câte le-a săvârșit desavarsite ori mai puțin, pentru o carte ca asta citesc și asta numesc literatură, asta vreau să găsesc în cărți, asta mă face să cred că nu e un capriciu sa deschizi o carte, si încă una, și încă una până la sfârșit. Cred ca cea mai pura forma de literatură este atinsă intr-un demers ca ăsta, unde primeaza capacitatea scriitorului de a crea un univers atat de propriu, de intim, in egala măsură plin de realitate și totuși desprins de ea, cu totul deasupra faptelor sale și totuși purtând amprenta lor. Când un scriitor face ce a facut Bogdan-Alexandru Stanescu se întâmplă acel lucru rar și paradoxal, anume ca vine ca un nou născut, gol pușcă și pur, dar purtându-și în același timp toate vârstele, o capsulă a timpului nou-nouță, o antichitate proaspătă care manipulează timpul deplasându-se simultan în toate sensurile. Cortázar spunea undeva în Șotron ca genialitatea are aceasta caracteristica, anume ca se deplasează înspre exterior, circular, în toate directiile in mod egal, pe când un individ obișnuit dezvolta doar o zona pe care o extinde precum un tentacul înspre in afară. Nu stiu daca BAS e genial, dar impresia asta de dilatare am avut-o mereu, senzatia ca e un strop de lichid care se ipregneaza in țesătură, făcându-se dintr-un punct o suprafață.
Asta i-as fi spus oricărui scriitor daca m-ar fi întrebat vreodată: spune-mi o poveste care nu e ca celălalte, in care sa cred, in care sa ma scufund, in care vreau sa caut, sa simt, sa ma tulbur, sa ma regăsesc și sa nu ma recunosc. Dar n-a fost nevoie sa spun nimic, Abraxas a venit exact așa, înarmat până în dinți, înzestrat cu suflet, o versiune full options, o dactilografă care bate cu 10 degete, un miriapod care a pășit în lateral cu toate picioarele deodată, deschizând cărare cu fiecare, un vânt care a deschis toate ferestrele din imobilele acelea care numara încăperi câte zile are anul. Abraxas este un roman total, o lume întreaga, Abraxas ar putea avea o identitate oficiala, ca o persoana, cu cod numeric personal, cu date biometrice si cu amprenta irisului drept cod de acces în lumea noastră.
Bine ai spus, Laura, ispita ratării, atracția nu atât a răului, cât fascinatia către abandonul in mâinile propriilor demoni, despre asta este vorba in principalul plan al cărții. Cele patru povești, sau mai degrabă trei si una mai șchioapă, sunt ca picioarele unui scaun pe care BAS se urca pentru a contempla ratarea ca spectacol, ca act al căderii halucinante, totale, hipnotice. Și parca ratarea capata valențele unui fapt natural, aproape firesc, aproape mai autentic decat succesul.
Imi place cum se joaca cu scara ratarii, ratarea ca individ, ca bărbat, ca sot, dar vine un crescendo, care amplifica ratarea, așadar vedem ratarea unui intelectual, a unei familii, a unei clase, a unei societăți, vedem ratarea unei revoluții, vedem ratarea in toate dimensiunile și la toate nivelurile.
In galeria mamelor fatale din literatură intra si Ralu, dar doar ca o fiică a altora mai distrugătoare, mai acaparatoare, as pune-o insa fara teama sa le poarte trena, ar merita cu prisosință locul.
Am putea vorbi la nesfârșit daca ne-am apuca de disecat, desigur. Eu nu am cartea la mine, nu pot da citate, dar vreau sa spun ca mi-am lăsat familia balta in dimineata asta doar ca să pot participa la clubul asta pe care nu l-as fi ratat pentru nimic. – Hristina Frangos
câteva idei ca să pornim la treabă, încerc să nu mă lungesc pentru că sunt multe de spus:
🦁 este un roman autoficțional (i se mai spune și „roman personal”, adică combină pretenția de veridicitate a autobiografiei cu mecanismele și convențiile ficționale ale romanului) și nu sunt chiar dificil de urmărit ițele autobiografice pe care BAS le-a amestecat în urzeala poveștii ca să se joace cu cititorul
🦁 este un roman foarte bine scris, cu personaje puternice și bine individualizate, cu o bună și atentă documentare, cu o arhitectură narativă impresionant
🦁 este o carte al cărei autor mi s-a părut că se dovedește a fi, așa cum trebuie să fie orice scriitor adevărat, mai întâi un bun cititor. marea calitate a lui BAS e că pare că are mereu „toate cuvintele la el” și nu doar atât, dar nu se sfiește să le pună pe toate pe masă, să facă paradă de lexic, să îmbogățească valorile semantice prin alăturări surprinzătoare. e o muncă de poet asta, de întemeietor al limbii. e ceea ce reușesc doar marii scriitori: să te facă să vezi din nou lumea prin cuvintele unei limbi pe care o știi, dar descoperi că nu știai s-o folosești în toată bogăția și splendoarea ei
🦁 scriitura și lexicul mi se par cele mai puternice calități ale romanului, urmate de construcția personajelor. Prințesa Ralu va rămâne un personaj emblematic al literaturii noastre (alături de Tătuțu din Copilăria…), dar nu numai ea. Bucureștiul în sine devine un personaj al romanului, un personaj mitologic, așa cum nu credeam să mai reușească cineva după Craii lui Mateiu Caragiale (sau Groapa lui Eugen Barbu, probabil, dar asta pentru mine e o lectură în ceață, ar trebui să recitesc ca să susțin alăturarea)
🦁 pe mine m-au uns pe suflet, trebuie să recunosc, atât toate trimiterile la geografia imaginară și reală a Bucureștiului (întâmplător, toate zonele descrise în roman, de la Pieptănari-Cocioc din copilăria naratorului, până la Traian-Călărași, din maturitatea lui, îmi sunt familiare), cât și cele la diferite locuri și personaje ale vieții universitare și de noapte de pe la noi (clădirea Facultății de Litere, Lăptăria lui Enache, Club A, Argentin etc etc). la fel și trimiterile la tablouri și cărți (trimiteri care, evident, nu sunt elucidate complet pentru a gâdila puțin orgoliul „connaisseurilor”, așa cum se face în romanele deștepte și cu potențial de mari premii literare)
🦁 nu aș putea să spun că nu mi-a plăcut, însă există un detaliu care nu m-a convins până la capăt, și anume arhitectura narativă: nu m-a convins structura aia ordonată pe camere și etaje (deși mi-au plăcut la nebunie intro-urile alea cinematografice). mi s-a părut că e o arhitectură apollinică într-o povestire dionisiacă. am simțit artificiul unui labirint construit, nivelat, egalat, acolo unde simțeam nevoia unui labirint natural, de junglă cu desișuri și cărări pierdute. dar, cum ziceam, e totul prea proaspăt în minte, romanul a fost complex și profund, o să reiau lectura fragmentar în zilele următoare și poate o să mi se pară că am greșit, însă voiam să las aici detaliul ăsta ca să-mi spuneți dacă a mai avut cineva impresia asta
🦁 în rest, nu mă mai lungesc, m-a cam făcut praf, pe scurt. voluptatea eșecului și ispita ratării sunt doi dintre demonii care-mi șoptesc și mie tandru în ureche, deși probabil că puțină lume ar crede asta despre mine. sau poate asta e autoficțiunea pe care-mi place să mi-o spun seara, pe întuneric, în timp ce privesc umbrele de pe tavan… 😛 :)))) – Laura Câlțea-Vinț
”Abraxas” este și pentru mine o carte copleșitoare prin consistența substanței epice și prin țesătura complicată a frazelor cu numeroase ramificații, cu meșteșugiri verbale îndrăznețe, pertinent menționate de Laura – toate acestea adecvate complexității ideilor și stărilor exprimate de autor.
Între aspectele care m-au fascinat în carte se numără erudiția impresionantă a autorului și modul în care aceasta își pune amprenta asupra discursului său narativ; este remarcabilă dezinvoltura cu care el utilizează, de pilă, elemente din istoria și mitologia antică pentru a amplifica semnificațiile anumitor aspecte din realitatea contemporană personajului principal și nouă, cititorilor. Astfel, într-o secvență a romanului, schimbarea rapidă a stărilor unui personaj de mare forță epică, Ralu, este sugerată, succesiv, prin analogia cu două personaje mitologice: răzbunătoarea Nemesis, „fiica nopții, a lui Nyx”, atunci când ea se raportează la cea pe care o consideră vinovată de presupusul adulter al soțului, și nefericita Niobe, cănd devine tandră și plină de duioșie față de copilul său, pentru care acea zi ”A fost una dintre zilele noastre memorabile.”
Un episod la fel de relevant pentru ingeniozitatea cu care autorul folosește elementele mitologice este și acela în care redă transformarea relației dintre „Michi-artistul, Michi –fermecătorul” și temuta profesoară de istorie, care-i va asculta poveștile inventate despre tații fictivi „așa cum vulturii, leii și toate animalele fioroase se adunau în jurul lui Orfeu când își zdrăngănea lira”, fapt care îl face să-și savureze, cu orgoliul specific vârstei, ”perversitatea oricărui povestitor înnăscut, fiu al lui Anansi, creatură a lui Odin căzut din copacul Yggdrasil.” Floare Nicola
Dincolo de a fi doar romanul unei generații, in ceea ce mă privește, romanul celor născuți in 1979- 1980, cei care la Revoluție aveam 9 – 10 ani, suficient cât să înțelegem puțin din ce ni se întâmplă, Abraxas este fără îndoială una din marile cărți ale literaturii române, și nu doar a celei contemporane.
Abraxas, după cum se impune din titlu, se dovedește o formulă magică destinată să ne trimită instant în tot felul de trecuturi, reale sau alternative, mai mult sau mai puțin fantastice, autorul jucându-se cu mintea noastră și ducându-ne pe multiple meleaguri populate de ființe reale sau imaginare, mame prințese – dragon, tați – zmei, bunici eroi, într – un areal mitic delimitat de Bulevardul Tineretului, de Marile Bulevarde cu cinematografele aferente, de Șoseaua Giurgiului și Cimitirul Evreiesc, ceea ce noi bucureștenii recunoaștem a fi suprafața sectorului 4.
Structura romanului este o foarte frumoasă îmbinare de clasic și postmodern, un roman edificiu, ofrandă adusă zeului memoriei, construct artificial, teseract format aici din 22 de laturi- capitole, împărțite in 2 cuburi supraincluse, Începutul și sfârșitul fiind portalul magic, capitolele numite Corul, iar cele două cuburi sunt a) cel interior, reprezentat de familia Lucescu, prima structură narativă aparținând copilăriei, tinereții și maturității lui Michi Lucescu, numită Casa cu lei, iar cel de al doilea cub juxtapus primului, format din Apartamentele imobilului mnemotehnic, respectiv fragmente parțial decupate de ideea centrala a romanului, dar cu care uneori comunică, părând a se continua, putând fi citite ca fragmente de sine stătătoare, destinate a explica parcursul eroului principal, poate chiar deznodământul, unele aducând puțină înțelegere, altele mai mult haos în șirul logic al narațiunii, dar și pentru a servi ca linie de demarcație între un roman autobiografic si unul pur fictiv.
Antieroul prin excelență al acestei foarte originale epopei post moderniste e Michi Lucescu, zis Michișor, Chiț Chiț, Marocanu, nepotul nomenclaturistului de rang doi Ovidiu Lucescu, zis Cel Bătrân si fiu al lui Eugen Genu Lucescu, zis Cel Tânăr și al pictoriței Raluca Cristoforu, zisă Prințesa Ralu, mamă castratoare prin excelență. Capitolele din Casa cu lei ne dezvăluie episoade scrise cu nostalgie, cu umor sau ironie din copilăria mică a lui Michi de pe vremea lui Ceaușescu si maturizarea forțată, prematură de după divorțul părinților si șocul imaginilor vazute la Revoluția din 1989.
Una din marile reușite ale lui Abraxas este vocea critică față de evenimentele istorice, văzute în oglindă cu marile cataclisme si revoluții la nivel personal, acele „make or break events”, care dau culoare și lumină sau întuneric viitorului adult, profesor la catedra de istorie a Universității din București.
Personajele zugrăvite de Bogdan Alexandru Stănescu nu au cum să te lase rece, fiecare dintre ele fiind cinic sau ironic descrise, in momente care te fac fie să te revolți dezgustat împreună cu ele, fie să râzi de ele. Sunt memorabile, scrise în cea mai bună tradiție tragi-comica, momentele descrise, incepand cu vizita lui Michi adult la tatăl si bunicul sau, episodul cu Cozmăciuca, unde vedem o Printesa Ralu razboinică, erinie si meduza antică, cu inima pusă pe jar de Parisul modern Sergiu Jidanu, sef de sala al Restaurantului Pescarul, orgia bahică din curtea liceului, faza din tren, când tânărul student, sub influența alcoolului, vorbește in cote de bibliotecă, episodul Sergiu și prietenii la băută.
Romanul reușește să îmbine magistral tehnici din registrul epic, liric și dramatic, la capitolul liric fiind poeticele descrieri ale iernilor bucureștene, Istoria Parcului Tineretului, imaginile post-apocaliptice ale unui grup de balene navigând lin peste blocurile de pe Magheru spre Bulevardul Cantemir, capitolul Lucia si Corul de început si sfârșitul, care au fiecare în felul ei un tragism suprarealist, fiind totodată tablouri poetice în proză, în cel mai pur stil steampunk.
Până la urmă, nu ratarea fiecăruia din personaje este esența, ci faptul că evoluția fiecăruia dintre ele conține și ratarea, în mod absolut și ineluctabil, ca un fruct care conține ideea de vierme și putreziciunea încă din momentul în care este floare pe ram. Nu atât ratările lui Michi, Ralu, Genu, Sergiu, Ovidiu, Mircea sunt firul conductor al romanului, ci ideea de ratare ca destin al ființei umane. Ratarea ca stație terminus, ca destinație, tristețea și trecerea prin timp a fiecăruia dintre noi, care ne sunt înscrise în codul genetic.
Abraxas este zeul nevăzut, dar nemilos, Timpul, felul în care acest leu ne devorează și ne consumă, ne aduce pe culmile cele mai negre, pe abrupturile amețitoare ale sufletului, unde ne abandonează, lăsându-ne să ne contemplăm cu voluptate greșelile.
Ralu este Michi, dar și Michi este Ralu, pentru că de la ea a preluat această modalitate de a se expune, de a se deda publicului spectator, într – un spectacol grandios. La fel Michi devine, asemenea lui Genu, contemplatorul propriei vieți și al ratărilor sale. Constructul memoriei, imobilul ridicat ca pretext pentru o retrospectivă a drumului parcurs, pentru a reface traseul fiecăruia dintre Lucești, de la mărire la decădere, de la viață la moarte, de la prezent spre trecut, evocând călătoria de la sănătatea mintală la nebunie. Ideea centrală a cărții poate fi și aceea că ratarea nu este un accident al ființei umane, ci un traseu inevitabil, pentru că starea naturală a omului este nefericirea, lupta interioară, care este permanentă, un punct de plecare către devenire și maturizare sau către eșuarea completă pentru cei mai puțin norocoși.
Abraxas este o halcă de viață, o bucată de carne sângerândă, aburindă, repulsivă și senzuală în același timp.  Laura Filip
Am citit și la Nada Florilor, dar cel mai mult pe tăpșanul lecturilor mele acolo unde am și terminat-o de altfel, în această dimineață. Ce fericire!
https://www.youtube.com/watch?v=K-IFv7QjmwA

Lasă un răspuns

%d