„Abraxas” de Bogdan Alexandru Stănescu

câteva idei ca să pornim la treabă, încerc să nu mă lungesc pentru că sunt multe de spus:

 este un roman autoficțional (i se mai spune și „roman personal”, adică combină pretenția de veridicitate a autobiografiei cu mecanismele și convențiile ficționale ale romanului) și nu sunt chiar dificil de urmărit ițele autobiografice pe care BAS le-a amestecat în urzeala poveștii ca să se joace cu cititorul

 este un roman foarte bine scris, cu personaje puternice și bine individualizate, cu o bună și atentă documentare, cu o arhitectură narativă impresionant

 este o carte al cărei autor mi s-a părut că se dovedește a fi, așa cum trebuie să fie orice scriitor adevărat, mai întâi un bun cititor. marea calitate a lui BAS e că pare că are mereu „toate cuvintele la el” și nu doar atât, dar nu se sfiește să le pună pe toate pe masă, să facă paradă de lexic, să îmbogățească valorile semantice prin alăturări surprinzătoare. e o muncă de poet asta, de întemeietor al limbii. e ceea ce reușesc doar marii scriitori: să te facă să vezi din nou lumea prin cuvintele unei limbi pe care o știi, dar descoperi că nu știai s-o folosești în toată bogăția și splendoarea ei

 scriitura și lexicul mi se par cele mai puternice calități ale romanului, urmate de construcția personajelor. Prințesa Ralu va rămâne un personaj emblematic al literaturii noastre (alături de Tătuțu din Copilăria…), dar nu numai ea. Bucureștiul în sine devine un personaj al romanului, un personaj mitologic, așa cum nu credeam să mai reușească cineva după Craii lui Mateiu Caragiale (sau Groapa lui Eugen Barbu, probabil, dar asta pentru mine e o lectură în ceață, ar trebui să recitesc ca să susțin alăturarea)

 pe mine m-au uns pe suflet, trebuie să recunosc, atât toate trimiterile la geografia imaginară și reală a Bucureștiului (întâmplător, toate zonele descrise în roman, de la Pieptănari-Cocioc din copilăria naratorului, până la Traian-Călărași, din maturitatea lui, îmi sunt familiare), cât și cele la diferite locuri și personaje ale vieții universitare și de noapte de pe la noi (clădirea Facultății de Litere, Lăptăria lui Enache, Club A, Argentin etc etc). la fel și trimiterile la tablouri și cărți (trimiteri care, evident, nu sunt elucidate complet pentru a gâdila puțin orgoliul „connaisseurilor”, așa cum se face în romanele deștepte și cu potențial de mari premii literare)

 nu aș putea să spun că nu mi-a plăcut, însă există un detaliu care nu m-a convins până la capăt, și anume arhitectura narativă: nu m-a convins structura aia ordonată pe camere și etaje (deși mi-au plăcut la nebunie intro-urile alea cinematografice). mi s-a părut că e o arhitectură apollinică într-o povestire dionisiacă. am simțit artificiul unui labirint construit, nivelat, egalat, acolo unde simțeam nevoia unui labirint natural, de junglă cu desișuri și cărări pierdute. dar, cum ziceam, e totul prea proaspăt în minte, romanul a fost complex și profund, o să reiau lectura fragmentar în zilele următoare și poate o să mi se pară că am greșit, însă voiam să las aici detaliul ăsta ca să-mi spuneți dacă a mai avut cineva impresia asta

 în rest, nu mă mai lungesc, m-a cam făcut praf, pe scurt. voluptatea eșecului și ispita ratării sunt doi dintre demonii care-mi șoptesc și mie tandru în ureche, deși probabil că puțină lume ar crede asta despre mine. sau poate asta e autoficțiunea pe care-mi place să mi-o spun seara, pe întuneric, în timp ce privesc umbrele de pe tavan…  :)))) – Laura Câlțea-Vinț

”Abraxas” este și pentru mine o carte copleșitoare prin consistența substanței epice și prin țesătura complicată a frazelor cu numeroase ramificații, cu meșteșugiri verbale îndrăznețe, pertinent menționate de Laura – toate acestea adecvate complexității ideilor și stărilor exprimate de autor.

Între aspectele care m-au fascinat în carte se numără erudiția impresionantă a autorului și modul în care aceasta își pune amprenta asupra discursului său narativ; este remarcabilă dezinvoltura cu care el utilizează, de pilă, elemente din istoria și mitologia antică pentru a amplifica semnificațiile anumitor aspecte din realitatea contemporană personajului principal și nouă, cititorilor. Astfel, într-o secvență a romanului, schimbarea rapidă a stărilor unui personaj de mare forță epică, Ralu, este sugerată, succesiv, prin analogia cu două personaje mitologice: răzbunătoarea Nemesis, „fiica nopții, a lui Nyx”, atunci când ea se raportează la cea pe care o consideră vinovată de presupusul adulter al soțului, și nefericita Niobe, cănd devine tandră și plină de duioșie față de copilul său, pentru care acea zi ”A fost una dintre zilele noastre memorabile.”

Un episod la fel de relevant pentru ingeniozitatea cu care autorul folosește elementele mitologice este și acela în care redă transformarea relației dintre „Michi-artistul, Michi –fermecătorul” și temuta profesoară de istorie, care-i va asculta poveștile inventate despre tații fictivi „așa cum vulturii, leii și toate animalele fioroase se adunau în jurul lui Orfeu când își zdrăngănea lira”, fapt care îl face să-și savureze, cu orgoliul specific vârstei, ”perversitatea oricărui povestitor înnăscut, fiu al lui Anansi, creatură a lui Odin căzut din copacul Yggdrasil.” Floare Nicola

Abraxas, după cum se impune din titlu, se dovedește o formulă magică destinată să ne trimită instant în tot felul de trecuturi, reale sau alternative, mai mult sau mai puțin fantastice, autorul jucându-se cu mintea noastră și ducându-ne pe multiple meleaguri populate de ființe reale sau imaginare, mame prințese – dragon, tați – zmei, bunici eroi, într – un areal mitic delimitat de Bulevardul Tineretului, de Marile Bulevarde cu cinematografele aferente, de Șoseaua Giurgiului și Cimitirul Evreiesc, ceea ce noi bucureștenii recunoaștem a fi suprafața sectorului 4.

Structura romanului este o foarte frumoasă îmbinare de clasic și postmodern, un roman edificiu, ofrandă adusă zeului memoriei, construct artificial, teseract format aici din 22 de laturi- capitole, împărțite in 2 cuburi supraincluse, Începutul și sfârșitul fiind portalul magic, capitolele numite Corul, iar cele două cuburi sunt a) cel interior, reprezentat de familia Lucescu, prima structură narativă aparținând copilăriei, tinereții și maturității lui Michi Lucescu, numită Casa cu lei, iar cel de al doilea cub juxtapus primului, format din Apartamentele imobilului mnemotehnic, respectiv fragmente parțial decupate de ideea centrala a romanului, dar cu care uneori comunică, părând a se continua, putând fi citite ca fragmente de sine stătătoare, destinate a explica parcursul eroului principal, poate chiar deznodământul, unele aducând puțină înțelegere, altele mai mult haos în șirul logic al narațiunii, dar și pentru a servi ca linie de demarcație între un roman autobiografic si unul pur fictiv.

Antieroul prin excelență al acestei foarte originale epopei post moderniste e Michi Lucescu, zis Michișor, Chiț Chiț, Marocanu, nepotul nomenclaturistului de rang doi Ovidiu Lucescu, zis Cel Bătrân si fiu al lui Eugen Genu Lucescu, zis Cel Tânăr și al pictoriței Raluca Cristoforu, zisă Prințesa Ralu, mamă castratoare prin excelență. Capitolele din Casa cu lei ne dezvăluie episoade scrise cu nostalgie, cu umor sau ironie din copilăria mică a lui Michi de pe vremea lui Ceaușescu si maturizarea forțată, prematură de după divorțul părinților si șocul imaginilor vazute la Revoluția din 1989.

Una din marile reușite ale lui Abraxas este vocea critică față de evenimentele istorice, văzute în oglindă cu marile cataclisme si revoluții la nivel personal, acele „make or break events”, care dau culoare și lumină sau întuneric viitorului adult, profesor la catedra de istorie a Universității din București.

Personajele zugrăvite de Bogdan Alexandru Stănescu nu au cum să te lase rece, fiecare dintre ele fiind cinic sau ironic descrise, in momente care te fac fie să te revolți dezgustat împreună cu ele, fie să râzi de ele. Sunt memorabile, scrise în cea mai bună tradiție tragi-comica, momentele descrise, incepand cu vizita lui Michi adult la tatăl si bunicul sau, episodul cu Cozmăciuca, unde vedem o Printesa Ralu razboinică, erinie si meduza antică, cu inima pusă pe jar de Parisul modern Sergiu Jidanu, sef de sala al Restaurantului Pescarul, orgia bahică din curtea liceului, faza din tren, când tânărul student, sub influența alcoolului, vorbește in cote de bibliotecă, episodul Sergiu și prietenii la băută.

Romanul reușește să îmbine magistral tehnici din registrul epic, liric și dramatic, la capitolul liric fiind poeticele descrieri ale iernilor bucureștene, Istoria Parcului Tineretului, imaginile post-apocaliptice ale unui grup de balene navigând lin peste blocurile de pe Magheru spre Bulevardul Cantemir, capitolul Lucia si Corul de început si sfârșitul, care au fiecare în felul ei un tragism suprarealist, fiind totodată tablouri poetice în proză, în cel mai pur stil steampunk.

Până la urmă, nu ratarea fiecăruia din personaje este esența, ci faptul că evoluția fiecăruia dintre ele conține și ratarea, în mod absolut și ineluctabil, ca un fruct care conține ideea de vierme și putreziciunea încă din momentul în care este floare pe ram. Nu atât ratările lui Michi, Ralu, Genu, Sergiu, Ovidiu, Mircea sunt firul conductor al romanului, ci ideea de ratare ca destin al ființei umane. Ratarea ca stație terminus, ca destinație, tristețea și trecerea prin timp a fiecăruia dintre noi, care ne sunt înscrise în codul genetic.

Abraxas este zeul nevăzut, dar nemilos, Timpul, felul în care acest leu ne devorează și ne consumă, ne aduce pe culmile cele mai negre, pe abrupturile amețitoare ale sufletului, unde ne abandonează, lăsându-ne să ne contemplăm cu voluptate greșelile.

Ralu este Michi, dar și Michi este Ralu, pentru că de la ea a preluat această modalitate de a se expune, de a se deda publicului spectator, într – un spectacol grandios. La fel Michi devine, asemenea lui Genu, contemplatorul propriei vieți și al ratărilor sale. Constructul memoriei, imobilul ridicat ca pretext pentru o retrospectivă a drumului parcurs, pentru a reface traseul fiecăruia dintre Lucești, de la mărire la decădere, de la viață la moarte, de la prezent spre trecut, evocând călătoria de la sănătatea mintală la nebunie. Ideea centrală a cărții poate fi și aceea că ratarea nu este un accident al ființei umane, ci un traseu inevitabil, pentru că starea naturală a omului este nefericirea, lupta interioară, care este permanentă, un punct de plecare către devenire și maturizare sau către eșuarea completă pentru cei mai puțin norocoși.