Nu de puține ori aud întrebarea: „Dar nu te-ai săturat să auzi atâtea țipete, atâta zgomot, atâta nebunie?”
Nu. Nu m-am săturat.
Nu m-am săturat să mă întâlnesc cu copiii. Nu m-am săturat să mă joc alături de ei, să le arăt lucruri noi, să le văd uimirea atunci când descoperă ceva simplu, dar mare pentru ei. Nu m-am săturat nici de energia lor, nici de felul în care transformă o zi obișnuită într-o aventură.
Ce începe, însă, să fie greu este altceva. Presiunea. Așteptările părinților. Graba aceasta în care totul trebuie să fie spectaculos, instantaneu, eficient, distractiv. Și poate că simt totul mai intens fiindcă eu însămi pun enorm de multă presiune pe mine. Probabil cea mai mare.
Îmi doresc să-i țin aproape. Să-i fac atenți. Să-i provoc. Să-i scot, măcar pentru o vreme, din ritmul ecranelor care le captează aproape tot. Iar asta nu e simplu deloc.
E tot mai greu să construiești rutină. Să-i faci să înțeleagă că educația nu înseamnă doar divertisment. Aud atât de des, la finalul unei zile: „Te-ai distrat?” și de fiecare dată mă gândesc că întrebarea aceasta spune multe despre felul în care privim învățarea.
Educația nu este doar distracție. Sau, mai bine spus, nu doar atât. Este efort, răbdare, repetiție, atenție, acumulare. Este procesul prin care un copil învață să înțeleagă o propoziție, pentru că știe sensul cuvintelor din ea. Este bagajul de cunoștințe pe care îl poartă în minte, nu în telefon, nu într-un gadget.
Asta îmi doresc pentru ei: să înțeleagă lumea, nu doar să o atingă cu degetul pe un ecran.
Da, uneori vorbim despre aceleași teme: anotimpuri, insecte, păsări, flori, apă, cer. Dar copiii nu sunt niciodată aceiași sau la fel. Aici stă provocarea.
Mă gândesc uneori la actorii care joacă aceeași piesă ani la rând. Textul rămâne același, publicul se schimbă mereu. Sau la un scriitor care merge cu aceeași carte prin orașe diferite, întâlnind cititori diferiți, fiecare cu propria sensibilitate.
Așa e și aici. Tema poate fi aceeași, dar fiecare copil o primește altfel. Fiecare are ritmul lui, curiozitatea lui, felul lui de a înflori.
Astăzi, la Rainbow, ne-am întâlnit și am vorbit despre primăvară. Cum să nu vorbești despre primăvară, când totul explodează în jur? Trebuie doar să te oprești și să privești.
Ieri am mers într-o plimbare lungă, peste 15 kilometri. Aproape că nu mi-am atins telefonul. În schimb, am văzut flori, culori, texturi, am auzit păsări și vântul printre ramuri. Primăvara nu se privește doar — se trăiește. Se atinge. E vie.
Cu copiii am avut o poveste despre un puișor neastâmpărat. Apoi fișe de unit puncte, numărat, colorat. Planșe de răzuit, unde fiecare a lucrat în felul lui: unii grăbiți, unii migăloși, unii cu nervi, alții cu răbdare. La momentul cărții, câțiva au citit chiar ei. Pentru mine, asta e o bucurie uriașă.
Sunt și copii pe care cartea nu îi atrage. Mă doare sincer lucrul acesta. Dar continui să duc povești lângă ei, să le las acolo, la îndemână, poate într-o zi le vor deschide fără mine alături.
La final am făcut un craft: o omidă colorată din mărgele înșirate pe sârmă plușată, așezată pe o frunză decupată din carton verde. Am vorbit, firește, și despre frunze, despre nervurile lor, despre rostul lor. Au lipit ochișori pe pompoane, iar cei mai mulți au ales ochi albaștri. A ieșit minunat.
Dar da, e complicat să-i ții aproape. Se plictisesc repede. Foarte repede. Aud uneori: „Ce plictisitor…” și provocarea începe exact de acolo.
Nu, nu m-am săturat.
Poate doar obosesc uneori. Poate vin peste mine propriile griji, propriile probleme. Dar întâlnirea cu copiii rămâne, paradoxal, una dintre cele mai puternice forme de vindecare pe care le cunosc. Ei mă consumă și tot ei mă încarcă la loc.
Săptămâna viitoare vom vorbi despre insecte. Visez deja la materiale noi, la experimente, la rășină în care să păstrăm mici universuri. Încă nu știu dacă voi reuși, mai am de căutat, de cumpărat, de pregătit.
Toate acestea costă timp. Costă energie. Costă bani. Mai bine de jumătate din ceea ce câștig se întoarce în materiale, idei și lucruri pentru ei.
Dar nu-mi pare rău. Nicio clipă.
