Deși calendarul spune că abia suntem în 6 martie, m-am gândit că nu putem ocoli această zi atât de importantă pentru mamele din România. În alte colțuri ale lumii, ziua mamelor vine la altă dată. La noi însă, 8 martie este ziua în care femeile – și mai ales mamele – sunt așezate în lumină.
Și, ca de fiecare dată când vreau să deschid o conversație adevărată cu copiii, am venit însoțită de o carte.
Cartea care vorbește despre toate mamele lumii
Am deschis din nou „Mama”, cartea scrisă de Hélène Delforge și ilustrată de Quentin Gréban, apărută la Editura cartemma. Este o carte despre care am vorbit de nenumărate ori și despre care aș mai putea vorbi încă pe atât, pentru că fiecare lectură aduce altă emoție.
Cartea are origini franțuzești – titlul ei original este „Maman” – și este o adevărată galerie de mame din întreaga lume. Mame surprinse în clipe diferite ale vieții lor:
mame fericite, mame obosite, mame îngrijorate, mame elegante, mame înfrigurat de grijă sau de frig, mame care țin în brațe copii, dar și mame care ocrotesc pui care nu sunt ai lor.
Una dintre ilustrații arată chiar o mamă care îngrijește un mieluț, ca și cum dragostea maternă ar putea trece dincolo de orice specie.
Am început cu primul text al cărții, o promisiune rostită parcă în șoaptă:
„Primul tău pas, prima ta carte, primul tău desen, prima ta lecție de înot, primul tău cântec, prima ta aniversare, primul tău film, primul cuvânt – mama, primul «te iubesc».
Vei face prima ta glumă, vei gusta prima linguriță de miere, vei culege prima margaretă.
Vino, trezește-te! Avem atâtea de împlinit.”
Ilustrația arată o mamă care își ține aproape pruncul abia născut. O imagine care, chiar și pentru un adult, poate stârni un nod în gât.
Cum privesc copiii mamele lumii
Copiii au privit imaginile cu atenție. Unele i-au înduioșat, la altele au râs, iar câteva li s-au părut… urâte.
Pentru că, la vârsta lor, frumusețea este încă măsurată după reguli foarte simple: părul frumos, hainele colorate, chipul zâmbitor.
Dar, chiar și așa, fiecare pagină a stârnit reacții, întrebări, exclamații. Și tocmai asta face o carte bună: deschide conversații.
„Ești bătrână…”
Astăzi m-am întâlnit din nou cu o replică pe care am mai auzit-o în ultima vreme.
Un băiețel mi-a spus, de foarte multe ori:
— Ești bătrână.
Nu o dată. Nu de două ori. Ci de nenumărate ori.
Nu m-a supărat deloc. Pentru copiii de vârsta lor, părul alb este aproape sinonim cu bătrânețea. Este felul lor simplu de a ordona lumea.
M-a mirat însă insistența lui.
Așa că am transformat momentul într-o discuție.
— Ce înseamnă pentru voi un om bătrân?
Răspunsurile au venit imediat:
– „Îl doare spatele.”
– „Nu aude.”
– „Nu vede bine.”
– „Are părul alb.”
Atunci i-am provocat cu o întrebare imaginară:
— Cunoașteți copii pe care îi doare spatele?
Au spus că da.
— Copii care nu aud bine?
Da.
— Copii cu părul foarte deschis, aproape alb?
Și la asta au spus da.
— Și copiii aceia sunt bătrâni?
Au râs și au spus într-un glas: nu.
Discuția s-a încheiat acolo, dar cred că fiecare dintre ei a plecat cu o idee nouă în buzunar.
Mirarea copiilor: „Și tu ești mamă?”
Cartea ne-a dus firesc spre întrebări despre mame.
Cum știe mama că bebelușul are nevoie de îmbrățișare?
De ce uneori mamele par atât de obosite?
Când le-am spus că și eu sunt mamă și că am doi copii, sala s-a umplut de uimire.
Pentru ei, educatorii, profesorii sau adulții care apar în fața lor par uneori personaje fără viață personală, ca și cum ar locui undeva într-o poveste separată.
Descoperirea că și eu sunt mamă a fost, pentru câteva secunde, un mic eveniment.
Jocul care a pus la încercare răbdarea
După momentul de poveste, a venit timpul pentru joc.
În mijlocul clasei am așezat o planșă împărțită în 15 pătrățele, fiecare conținând un semn:
cifre de la 1 la 5, o inimă, o picătură, o steluță, un triunghi, un carou, semnul întrebării și semnul exclamării.
În fața copiilor se aflau două flipcharturi:
unul pentru echipa albastră și unul pentru echipa roșie.
Douăzeci de copii, două echipe egale, câte zece în fiecare tabără.
Regula era simplă – în teorie.
Copilul venea, analiza planșa, alegea semnul corect și îl plasa în locul potrivit pe flipchartul echipei.
Am făcut demonstrația.
Am făcut un joc de probă.
Apoi am început.
Și atunci a devenit clar: nu era deloc simplu.
Unii copii au înțeles repede mecanismul și au lucrat cu atenție.
Alții s-au grăbit.
Alții au fost distrași de entuziasmul general.
Sala era zgomotoasă, energia se simțea în aer, iar competiția – chiar și una prietenoasă – ridica pulsul tuturor.
Am jucat trei runde.
De fiecare dată, echipa Roșie a câștigat.
Au fost mai atenți și mai rapizi, chiar dacă zgomotul lor a fost uneori atât de mare încât a încurcat serios echipa Albastră.
Lacrimi, nemulțumiri… și lecția jocului
La final, au apărut și lacrimile.
Este inevitabil.
Pentru că trăim într-o generație a cuvintelor:
„Acum!”
„Vreau!”
„Dă-mi!”
„Fă-mi!”
Iar regulile jocului sunt uneori greu de acceptat.
Am vorbit însă despre cel mai important lucru:
la un concurs nu contează doar victoria. Contează să participi, să duci jocul până la capăt și să înveți ceva din el.
Recompensa a fost pentru toți.
Un labirint pentru liniște
După agitația jocului, a venit un moment de respiro.
Copiii au primit un labirint de rezolvat.
Creioanele au început să alunece pe hârtie, iar liniștea s-a așternut încet peste clasă – acea liniște fragilă care apare când mintea este concentrată.
Finalul cărții, finalul zilei
La sfârșit, am citit și ultimele rânduri ale cărții:
„Într-o zi voi fi bătrână. Ridurile, boala, memoria înșelătoare… pe toate le voi trăi. Ideea nu mă încântă, dar îi voi ține piept.
Mă înspăimântă gândul că nu vei mai dori să mă vezi, că mă vei vizita din obligație…
Ești încă atât de mic, iar mie îmi e frică să nu te pierd.
Prețuiesc fiecare clipă petrecută împreună.
Acum sădim sămânța minutelor ce vin, care, îngrijite, vor rodi din plin.”
Poate de aceea m-a atins atât de mult replica băiețelului care mi-a spus de atâtea ori că sunt bătrână.
Pentru că, de fapt, între copilărie și bătrânețe există o punte invizibilă: grija.
Grija mamei pentru copil.
Și, într-o zi, grija copilului pentru mamă.
Săptămâna viitoare vom vorbi despre primăvară – un subiect atât de generos încât parcă abia așteaptă să fie descoperit.
Și abia aștept și eu. 🌱
