Primăvara aceasta pare mai capricioasă ca oricând. O dimineață mohorâtă, cu ploaie rece și un vânt care nu te îmbie deloc să ieși din casă. Și totuși, dincolo de vreme, mă așteptau niște prichindei – Fluturașii unei grupe mici, curioși și fragili, dar plini de viață.
Știam dinainte că tema zilei va fi despre plante, despre cum crește ceva din nimic, despre miracolul simplu al seminței. Așa că, pe drum, m-am oprit și am ales panseluțe – flori mici, cu chipuri parcă zâmbitoare, perfecte pentru mâinile lor. Am adăugat semințe și câteva recipiente potrivite pentru plantat, iar cu ajutorul doamnei Irina, educatoarei lor, am completat „arsenalul” verde.
Când am ajuns, m-a întâmpinat o liniște neobișnuită. Puțini copii. Mulți lipsă. Răceala își făcuse loc printre ei, aducând tuse, obraji ușor aprinși și năsucuri înfundate. Dar chiar și așa, în ciuda disconfortului, ochii lor aveau acea lumină care nu se stinge ușor.
Ne-am apucat de treabă.
Am găsit jardinierele pregătite și, rând pe rând, fiecare copil și-a luat rolul în serios. Cu câte o lopățică în mână, au început să descopere textura pământului, să-l așeze, să-l modeleze. Am avut doi saci de pământ, iar fiecare mână mică a contribuit la umplerea vaselor. Apoi au venit panseluțele – așezate cu grijă, ca niște mici comori colorate.
Am continuat cu semințele. Nu orice semințe, ci unele alese cu gândul la bucuria lor: castraveți, dovleac și albăstrele. Plante care cresc repede, care oferă spectacol, care răsplătesc răbdarea. Le-am vorbit despre sămânță ca despre o promisiune, despre răsad ca despre începutul unei povești și despre plantă ca despre un mic miracol.
Am repetat ciclul de viață al unei plante, dar nu ca pe o lecție, ci ca pe o poveste. Simplu, pe înțelesul lor, îmbrăcat în imagini și gesturi. Au ascultat, au completat, au zâmbit. Au înțeles.
După ce mâinile s-au scuturat de pământ, ne-am așezat pentru poveste.
Am deschis cartea „Un ou cuminte” și, odată cu ea, o lume plină de umor și culoare.
Povestea oului cuminte i-a prins imediat. Au râs la numele înșiruite, au urmărit ilustrațiile cu atenție și au intrat, fără efort, în ritmul poveștii. Am citit-o o dată. Apoi încă o dată. Și asta spune totul despre cât de mult le-a plăcut.
Am continuat cu mișcare și ritm. Am dansat, am bătut ritmuri cu bețe, am fredonat un cântecel nou. Energia lor, chiar și printre mici strănuturi și tuse timidă, a fost molipsitoare.
Finalul a fost colorat – la propriu. Ouă desenate, carioci în culori vii, abțibilduri lucioase, sclipici. Fiecare copil și-a pus amprenta, a ales culori, a combinat, a creat. A fost un mic atelier de bucurie.
Când am plecat, ploaia era încă acolo. Vântul, la fel. Dar eu plecam cu altceva: cu liniștea unei dimineți trăite frumos, cu imaginea unor mâini mici care plantează și cu speranța că, dincolo de vreme și de zgomotul neliniștitor al elicopterelor ce survolau cerul, lucrurile se vor așeza.
Că va ieși soarele.
Și că noi vom continua să ne întâlnim, să ne jucăm, să creștem – plante, povești și copii – în pace și în lumină.
