Ziua 3 în săptămână de vacanță de la Rainbow Land a fost, poate, cea mai solicitantă de la începutul săptămânii. Și era de așteptat. Miercurea are darul acesta: adună în ea energia zilelor trecute și o așază pe masă, între noi, sub forma unei provocări.
Am fost mai mulți. Mai multe voci, mai multe mâini nerăbdătoare, mai multe priviri care așteptau să primească „ceva”. Iar pentru mine, provocarea nu e niciodată lucrul cu ei – acolo îmi e inima acasă – ci logistica. Materialele. Cantitățile. Echilibrul acela fin în care fiecare copil trebuie să simtă că are locul lui, partea lui, bucata lui de experiență. Pentru că știu prea bine: mai bine nu dai nimănui nimic, decât să rămână unul pe dinafară.
Praful care cere răbdare
Prima etapă a zilei a fost modelajul. Sau, mai bine spus, transformarea unui praf alb într-o promisiune. Nu era lutul acela moale și iertător, ci un ipsos care trebuia „îmblânzit”. Un praf turnat într-un bol, peste care apa trebuia adăugată puțin câte puțin. Amestecată cu grijă. Fără grabă. Fără cocoloașe.
Pare simplu. Dar imaginați-vă un copil de 4, 5, 6 ani, cu lingura în mână, turnând apă cu entuziasm. Încă puțin. Și încă puțin. Și încă. Iar pasta devine prea fluidă. Sau, dimpotrivă, prea puțină apă și totul se întărește într-o clipă, încăpățânat și greu de turnat.
Am lucrat în echipe de câte doi. Unsprezece copii, mai multe echipe, mai multe boluri, mai multe emoții. Am împărțit ingredientele ca pe niște comori. „Tu torni, eu amestec.” „Stai, mai pune puțină apă.” „Vezi că se întărește!”
A fost o lecție de cooperare, dar și de dozaj – la propriu și la figurat. Am reușit să turnăm pasta în formele cu animale sălbatice. Nu pe toate – cantitatea nu ne-a ajuns. Și aici a fost o altă lecție, tăcută, despre limite și despre a face cât se poate, cu ce avem.
Când formele au fost umplute, i-am trimis la joacă. Eu am rămas în urmă. Ipsos pe mese, pe podea, pe șorțuri. Am strâns, am aspirat, am șters. Pentru că în spatele fiecărei activități frumoase există și o muncă nevăzută. Și e bine să fie așa.
Ne-am întors apoi la „Enciclopedia copilului deștept”. Azi ne-am oprit la felinele mari. Am vorbit despre lei, tigri, jaguari. Despre cum vânează în grup, despre răbdarea cu care urmăresc prada, despre pândă – cuvântul care le-a dat ceva bătăi de cap la nivelul doi.
La nivelul întâi, au răspuns cu siguranță:
– Vânează leii în grup?
– Cum se numește un grup de lei?
– Toate felinele mari sunt mamifere?
La nivelul doi, am căutat împreună cuvântul care începe cu „P” și descrie modul lor de vânătoare: pândă. L-am rostit rar. L-am explicat. L-am pus în propoziții.
La nivelul trei, provocarea a fost și mai serioasă: care felină mare nu își poate retrage complet ghearele? Am văzut frunți încruntate și ochi care caută prin amintiri. A fost un exercițiu de gândire, nu doar de memorie.
Îmi place să văd cum cresc în întrebări. Cum devin mai siguri pe ei. Cum ridică mâna fără teamă.
Gustarea care ne-a adunat
A urmat pauza de masă. Trei tipuri de chifle: lipie, chiflă cu semințe și chiflă simplă. Șuncă și brânză așezate cu grijă. Mâncatul împreună are o magie aparte. Se schimbă replici, se mai spune o glumă, se mai fură o privire spre farfuria vecinului.
Alt gust are pâinea când e împărțită.
Creioane, silabe și jungla din privire
Cu foamea potolită, ne-am așezat la activitățile scrise. Am despărțit în silabe. Am alcătuit propoziții. Am rezolvat labirinturi. Am asociat imagini. Am recunoscut cifre și am numărat elemente.
E un moment de concentrare intensă. Se aude doar foșnetul hârtiei și câte un „Gata!” spus cu mândrie. Din când în când, ochii fug spre jungle gym-ul care ne așteaptă ca o promisiune. Dar revin. Pentru că știu că fiecare lucru are timpul lui.
Cartea care nu voia să fie citită
La lectură am ales o carte năstrușnică: „Cartea care nu voia să fie citită” de David Sundin, apărută la Editura Panda. O carte cu fonturi diferite, cu glume ascunse printre pagini, cu o idee care îi provoacă pe copii să o „învingă”.
Am citit-o în trambulină. Unii au ascultat până la capăt. Alții s-au foit. Dinamica e vie, reală. Dar cred cu tărie că rutina și consecvența adultului construiesc, în timp, poduri de răbdare în copil.
Și într-o zi, copilul face echipă cu tine.
Culorile care spun povești
La final, ne-am întors la figurinele din ipsos. Se uscaseră. Animale sălbatice, albe, cuminți, așteptând culoarea.
Le-am dat acuarele și libertate. Nu am intervenit. Nu am corectat. Nu am sugerat „așa e corect”. Fiecare a pictat cum a simțit. Un elefant turcoaz. Un panda mai negruț. Un tigru plin de dungi imaginare.
Nu perfecțiunea mă interesează. Ci procesul. Pașii. Curajul de a merge mai departe chiar dacă ai greșit. Pentru că data viitoare va fi mai bine. Întotdeauna e.
Urmează joi. Am pregătit surprize. Și îmi voi lua și rezerve – de materiale, de idei, de răbdare.
Dar vă rog, părinți dragi, anunțați când veniți. Pentru mine contează enorm să știu că fiecare copil va avea exact ce îi trebuie ca să plece acasă cu lucrul lui în brațe. Pentru că la Rainbow Land copiii pleacă acasă cu ce au făcut. Cu mândrie. Cu urme de culoare pe degete. Cu povești de spus.
Abia aștept să mă reîntâlnesc mâine cu copilașii aceștia minunați.
Și vă mulțumesc că faceți posibile întâlnirile noastre. Din suflet.
