Unele dimineți au gust de început și de poate. Beau cafeaua (sau emoția) mai încet decât de obicei, pentru că nu știu cât va mai dura povestea aceasta numită Rainbow Land. Dar știu sigur un lucru: fiecare întâlnire cu copiii o așez pe masă cu toată seriozitatea, cu toată bucuria și cu tot profesionalismul de care sunt în stare. Restul îl hotărăște viața. Iar noi, între timp, învățăm despre dinozauri.
Tema zilei? Dinozaurii – dragoste la prima vedere pentru aproape orice copil între patru și opt ani. O temă pe care generațiile noastre n-au atins-o nici în grădiniță, nici la școală. Probabil că nici bunicii, nici mulți dintre părinții lor nu au avut parte de astfel de călătorii în timp.
Noi însă am deschis larg ușa către o lume veche de milioane de ani.
Cu ajutorul planșelor de la IMP, copiii au privit uluiți diferența de dimensiune dintre om și un T-Rex. Sub unul dintre acești giganți încăpea lejer o mașină! Au înțeles că au existat vremuri în care pământul, apele și văzduhul erau stăpânite de făpturi uriașe, iar omul nici măcar nu apăruse pe scenă.
Am vorbit despre paleontologi, despre rămășițe descoperite cu răbdare și uimire, despre urmele încremenite în piatră. Și, fără să forțez nimic, am făcut legături între atunci și acum. Despre disproporții. Despre capete mici și trupuri mari. Despre creaturi care nu se puteau descurca tocmai din pricina acestor nepotriviri. Copiii înțeleg analogiile mai bine decât credem.
Un moment savuros al zilei a fost întâlnirea cu Parasaurolophus. Erbivor uriaș, trăitor acum aproximativ 75 de milioane de ani, purtător al unei creste spectaculoase. Se presupune că masculii aveau creasta mai lungă și mai dreaptă, iar femelele mai scurtă și ușor curbată.
De aici s-a aprins scânteia.
– De ce sunt masculii mai frumoși?
– Ca să fie pe placul fetelor!
– Ca rățoii!
– Ca păunii!
Și apoi, cu o sinceritate dezarmantă:
– Fetele sunt frumoase dacă sunt naturale, fără gene puse și fără buze mari.
Sau modelat dinozauri fiecare după cum a putut și după cum mâinile au arătat ce a plasmuit mintea.
Patru, cinci, șase, șapte ani. Atât. Atâta limpezime.
Am făcut pauză de gustare – pizza comandată cu entuziasm și devorată cu aceeași pasiune cu care se studiază un dinozaur nou descoperit.
Apoi, pentru că stomăcelele abia se liniștiseră, am trecut la fișe: am adunat, am decupat, am colorat dinozauri și ouăle lor.
Am vorbit despre sângele rece, despre nevoia de soare, despre crocodili, șopârle și broaște țestoase. Despre ouă și pui. Despre încălzirea la soare ca o îmbrățișare necesară.
Dar înainte de toate acestea, am construit vulcani.
Fiecare copil și-a modelat propriul vulcan din plastilină, l-a lipit, l-a decorat, l-a făcut unic. L-am lăsat la uscat, cu promisiunea unei erupții viitoare.
Când a venit momentul experimentului, fiecare a primit vulcanul, farfurioara, lingurița de lemn și pipeta. Bicarbonat. Colorant. Oțet.
Și apoi… magia.
Bolboroseala aceea care face ochii mari și inimile să tresalte. Bucuria pură a reacției chimice. Entuziasmul care nu îmbătrânește nici la copii, nici la adulți. De fiecare dată când privesc un vulcan eruptând în miniatură, simt că mi se luminează sufletul.
Finalul a fost provocator: un dinozaur de construit din bucăți. Două grupe, două niveluri de dificultate, un singur adult. Am ales să finalizez integral unul, iar celălalt a plecat acasă în brațele unui băiețel dornic să ducă misiunea la capăt. Uneori, continuitatea se mută în sufragerii și pe mesele din bucătărie.
Ce a rămas după ziua aceasta?
Copii care au aflat lucruri noi. Mâini murdare de plastilină și colorant. Pungi cu lucrări duse acasă cu mândrie. Experimente care vor fi povestite la cină.
Iar eu? Eu mi-am dat toată silința. Și o voi face în continuare, cu copii mici sau mari, cu părinți sau cu oricine îmi iese în cale, atât timp cât voi putea.
Nu știu ce va aduce săptămâna viitoare. Nu știu cum se vor așeza lucrurile la Rainbowland. Dar știu că speranța mare e ultima care pleacă.
Și până atunci, dinozaurii încă ne mai țin companie.
