Astăzi am fost să-mi fac analizele medicale. Dimineața, în grabă, cu gândul la tot ce aveam de rezolvat după. M-am întors pe la ora două, când rezultatele erau gata, și am rămas pe hol, în sala de așteptare, așteptând să vină hârtiile tipărite.
Și, ca de obicei, am început să citesc pereții.
Număram lămpile din tavan.
Plăcuțele de faianță – cele albe, cele colorate.
Gresia, în pătrate cuminți, perfect aliniate.
E felul meu de a ține timpul în frâu.
Dar n-am putut trece cu vederea panourile cu reguli despre COVID-19. Erau încă acolo, ca niște martori tăcuți ai unei epoci care ne-a frânt și ne-a rescris. Și gândul m-a dus înapoi, cu șase ani în urmă, când lumea întreagă părea că și-a pierdut busola.
Au scris alții mai inspirat despre izolarea din case, despre frica aceea difuză care îți intra în oase. Eu îmi amintesc imaginea izoletei intrând în scara blocului — oamenii aceia în costume albe, ermetice, ca niște cosmonauți coborâți dintr-o navă străină. Îmi amintesc un domn care cobora încet treptele, iar eu l-am petrecut cu privirea fără să știu că, peste două zile, se va stinge.
Moartea nu mai era o știre îndepărtată. Avea adresă. Etaj. Scară de bloc.
A fost o nebunie globală, o isterie care a cuprins mapamondul, dar dincolo de cifre și statistici, fiecare casă avea propria ei poveste.
Fiul meu cel mic a refuzat să iasă din casă până în luna mai. Frica i se așezase în ochi ca o ceață. Așa că am mutat lumea afară înăuntru. Făceam picnicuri în birou, întindeam pături pe jos și ne prefăceam că suntem pe tăpșanul verilor noastre. Deschideam larg fereastra, să intre soarele, să intre aerul, să intre ideea că „va fi bine”.
Ne jucam de-a normalitatea.
Mă întreb adesea câți dintre noi au rămas cu sechele nevăzute. Câți au dus pe piele urmele dezinfectanților folosiți în exces și pe suflet urmele izolării. Câte familii s-au sfărâmat în tăcerea apartamentelor prea mici pentru atâta teamă. Câte iubiri au obosit. Câte prietenii au înghețat.
Fiul meu cel mare era atunci în Marea Britanie. Izolat. Cu contractul încheiat. Cu munca suspendată într-un aer incert. Iar noi, aici, privind hărți, restricții, anulări. Bilete de avion pierdute. Cazări anulate. Planuri risipite. O distanță care nu mai era doar geografică, ci dureros de reală.
Pandemia nu ne-a schimbat doar obiceiurile. Ne-a schimbat reflexele. Ne-a învățat să ne ferim unii de alții. Să ne măsurăm apropierea în metri. Să suspectăm tusea. Să dezinfectăm clanțe, pungi, mâini, poate chiar și speranțe.
Ne-a mutat birourile în bucătării și școlile în sufragerii. Ne-a obligat să conviețuim cu noi înșine mai mult decât eram pregătiți. A scos la suprafață fisuri și a creat altele noi. A transformat îmbrățișarea într-un gest periculos și singurătatea într-o politică publică.
Privindu-ne astăzi, pot spune că suntem, într-un fel, „ok”. Dar cuvântul acesta are colțuri. Soțul meu a pierdut între timp lupta și a dispărut dintre noi. Iar absența lui e o cameră în care intru zilnic, fără să vreau.
Poate că am supraviețuit unei pandemii globale. Dar fiecare dintre noi poartă propria pandemie personală — pierderi, frici, rupturi, adaptări forțate.
Pe holul acela rece, printre lămpi numărate și plăci de gresie aliniate, mi-am dat seama că lumea nu s-a întors niciodată cu adevărat la „normal”.
Doar a învățat să meargă mai departe, cu umbrele după ea.
