M-am întâlnit cu Buburuzele într-un peisaj înghețat, afară, desigur, pentru că iarna se simte cel mai bine sub cerul liber. La ora dimineții, frigul mușca serios – minus șapte grade – dar natura era împodobită ca pentru o poveste: ramuri albe, aer limpede, liniște adâncă. Mi s-a părut tare frig, e adevărat, dar copiii au adus cu ei exact ce trebuia: viață.
Au fost opt băieți și zece fete. Știu exact, pentru că i-am lăsat pe ei să descopere: un băiețel a numărat băieții, o fetiță fetele, iar din joaca asta simplă am ajuns la comparații, diferențe, „mai mulți” și „mai puțini”. Învățarea s-a strecurat firesc, fără grabă.
Am făcut apoi o întoarcere blândă spre ce discutaseră deja în timpul săptămânii: iarna. Cum arată ea, ce aduce, ce schimbă. Am continuat cu o întrebare mare pentru suflete mici: ce fac animalele iarna?
Ne-am oprit la pădure. Și, rând pe rând, au apărut în cuvintele noastre locuitorii ei: păsările, bufnițele, urșii, cerbii, vulpile, iepurii, lupii, veverițele. Am vorbit despre frig și lipsa hranei, despre cum veverițele ascund vara alune și ghinde, despre cum unele sunt regăsite iarna, iar altele, uitate, se transformă primăvara în copaci noi. Despre bobițele rămase prin copăcei și despre păsările care se adună să le ciugulească. Lecții mici despre natură, dar mari despre echilibru.
Și apoi… povestea.
„Când afară-i vijelie”, de Debbie Gliori – o carte cu ilustrații care spun aproape totul singure. O poveste despre un pui de vulpiță și mama lui, despre frică, siguranță și despre cum fiecare viețuitoare își ocrotește puii atunci când lumea de afară e furtună.
„Să tragem păturica să-ți dau o sărutare…” – iar copiii au văzut, pagină după pagină, că în pădure, la fel ca acasă, se citesc povești la culcare și dragostea ține loc de adăpost.
Am continuat cu o activitate senzorială: „zăpada”. Am folosit făină de grâu – moale, fină, primitoare – în care copiii au descoperit urme, amprente, ascunzișuri.
Au simțit cu mâinile ce înseamnă să lași semne și să le descoperi pe ale altora. Făina a devenit zăpadă, nor, modelaj și joacă.
Ne-am mișcat apoi pe muzică, într-o secvență ritmică menită să dezmorțească trupurile și să elibereze energia adunată. Copiii adoră aceste momente, iar eu le ador odată cu ei – sunt vii, autentice și necesare.
La matematică, am lucrat cu poziții spațiale și numerale ordinale: prima căsuță, ultima, între, lângă, poziția a treia. Șase pătrățele de completat, șase provocări. Nu tuturor le-a ieșit, și e perfect așa. Acolo unde apare dificultatea, educatorul știe unde să revină.
Momentul dulce a venit cu un biscuit. L-am privit, mirosit, atins, gustat. Am vorbit despre textură, culoare, despre ce se întâmplă când limba, dinții și saliva intră în joc. Despre transformare. Despre conștientizare.
La final, craftul: un arici care hibernează în vizuina lui. Copiii au decupat, au lipit „creanguțe” din hârtie creponată, au desfăcut vată – zăpada – și au construit, fiecare în felul lui, o poveste de iarnă. Totul într-o atmosferă caldă, liniștită, în care învățarea s-a simțit ca o joacă bună.
Așa a fost ziua de azi la Buburuze. O întâlnire care e, de fiecare dată, o provocare, dar una pe care o primesc cu interes, bucurie și multă responsabilitate. Sub aripa iernii, copiii cresc frumos.
