M-am trezit foarte devreme, ca de obicei. Prea devreme pentru o casă încă adormită. Camera mea era tăcută, iar liniștea aceea m-a făcut să-mi pregătesc pe rând o cafea și un ceai, de parcă aș fi vrut să mai prelungesc clipa. Am citit câteva rânduri, fără grabă, poate pentru că pentru prima dată după mult timp stăteam singură cu gândurile mele.
Afară m-a întâmpinat un vânt nebun, un vânt care spulbera totul în jur, făcând frigul să pară mai aspru decât era de fapt. Nu ningea. Aici nu ninge aproape niciodată. Dar am vorbit cu Ana, prietena mea de acasă, și mi-a spus că acolo au căzut câțiva fulgi. M-am bucurat pentru ei. M-am bucurat că undeva, de Crăciun, zăpada și-a amintit să vină.
Răceala m-a prins mai tare zilele acestea. Gâtul mă supără, laringita îmi răpește vocea, nasul curge neîncetat. Dar mă pot mișca. Și atât e suficient. Am intrat înapoi în casă și am făcut puțină ordine, în timp ce Răzvan gătea. Vită Wellington. Prima dată când mănânc așa ceva. Un preparat migălos, cu multe etape, multă răbdare și multe ingrediente – dar extraordinar de gustos. Un fel de mâncare care cere timp, exact ca lucrurile importante din viață.
Când s-au întors și ceilalți acasă, am descoperit cadourile așezate sub brad. Le-am văzut, dar nu le-am atins. Am ales să mai lungim puțin așteptarea. Ne-am așezat la masă, flămânzi și bucuroși, pentru că masa are darul acesta de a ne aduna pe toți la un loc.
Abia după aceea am deschis cadourile. Fără grabă. Cu colinde în surdină. De la cel mai mic la cel mai mare. O după-amiază liniștită și caldă, în care nu conta ce era în pachete, ci privirile, zâmbetele și faptul că eram acolo, unii lângă alții.
Am jucat Ticket to Ride – jocurile acestea de societate mă bucură nespus. Au ceva din copilărie, ceva din competiție, ceva din râsul care izbucnește fără motiv. În casă era cald, am mâncat desert, am băut ceai, iar timpul părea că nu se mai grăbește nicăieri.
Acum, copiii joacă Monopoly. Eu m-am retras în bârlogul meu, după ce am strâns bucătăria. Am deschis din nou o carte și am lăsat gândurile să se așeze pe hârtie.
A fost un ajun de Crăciun frumos. Unul dintre acele Crăciunuri care nu cer nimic în plus. Sunt fericită că sunt alături de fiii mei. Fericită că din doi copii, viața mi-a dăruit patru. Și că, deși au crescut, deși sunt adulți, încă știm să fim împreună, să mâncăm la aceeași masă, să ne jucăm, să ne bucurăm.
Am sunat și acasă, am vorbit cu cei dragi și mi-am dorit, ca de fiecare dată, să fie sănătoși și să prețuiască timpul petrecut împreună. Pentru că, în cele din urmă, prea puțin contează ce pune Moșul sub brad. Orice ar fi, e suficient.
Sărbători fericite! Cu sănătate, liniște, tihnă, povești frumoase și tot binele de care aveți nevoie. 🎄
