Dimineața m-a găsit nemișcată, prinsă într-un trup care refuza să coopereze. După o noapte ruptă în bucăți de durere, spatele a decis că astăzi nu mai poate. Sau poate că nu a mai vrut. Intensitatea ei m-a ținut la pat până aproape de prânz, într-un amestec de creme, pastile, gânduri și tăceri lungi.
Am stat. Și am simțit. Am trecut prin stări care nu au avut nevoie de nume. Apoi am citit. Iar cititul, în mijlocul neputinței, a fost un fel de respirație. O dovadă că, uneori, chiar și dintr-o zi aparent pierdută se poate salva ceva mic, dar esențial.
Știu regula: cu cât zaci mai mult, cu atât doare mai tare. Așa că, pe la trei, m-am ridicat. Nu cu entuziasm, ci cu hotărârea aceea tăcută pe care o ai când nu mai există alternativă. M-am îmbrăcat și am plecat. Promisesem că ajung la un concert, iar promisiunile, chiar și făcute într-o zi șubredă, apasă.
Am ajuns unde nu trebuia. O eroare de comunicare, un drum în plus, un ocol inutil. M-am întors. Fără revoltă. Parcă ziua nu mai avea nevoie de alte explicații.
Seara însă a venit blând. Cu colinde. Cu copii aplecați peste pian, unii încă nesiguri, alții deja prieteni cu clapele. Sunetele lor au așezat ceva în mine. Nu au vindecat, dar au liniștit. Și uneori asta e tot ce ne trebuie.
Pentru că viața nu e despre zile perfect aranjate, ci despre felul în care alegem să ne uităm la ele. Chiar și atunci când nu sunt optimiste. Chiar și atunci când dor.
Gândul meu e deja la duminică. La drum. La cei 400 de kilometri care mă așteaptă. Și îmi spun, cu o voce pe care vreau s-o cred: până duminică dimineață voi fi bine. Destul de bine. Cât să pot conduce, cât să pot duce mai departe.
Zilele acestea sunt un semn. Corpul nu strigă degeaba. Durerea nu apare din senin. Vine să ne spună că e timpul să avem grijă, să nu mai amânăm controalele, analizele, atenția față de noi înșine. Eu fac parte dintre cei care fac analize și investigații foarte des, practic la orice semn pe care mi-l dă corpul, uneori prea des. Sănătatea nu e un fundal tăcut al vieții, ci scena pe care se întâmplă totul.
Iar azi, chiar și dintr-o zi grea, am învățat asta din nou:
dacă știi să asculți, corpul nu te trădează. Te avertizează. Cu mintea e mai delicat.
