Astăzi, după ce toată lumea și-a deschis ochii către zi, am pornit spre campus. Dar, ca de obicei, înainte de drum, a fost bucătăria – acel spațiu mic în care se adună grijile, calculele și dragostea. Când sunt patru adulți la masă, mâncarea devine o mică strategie, o orchestrare atentă. Am pregătit câte ceva pentru copii, cu gândul la drum și la foamea care vine pe neașteptate.
Am plecat în jurul prânzului. Afară, vântul făcea legea. Un vânt nebun, tăios, care nu te întreabă dacă ești pregătit. Iar eu, cu niște ciorapi peste genunchi, pantaloni trași peste ei și ghetele care până azi fuseseră prietenoase, m-am ales cu o bășică usturătoare. M-au ros ciorapii, m-au ros pașii, dar n-am renunțat. Unele drumuri se fac chiar și așa.
Am ales o potecă mai lăturalnică, nu traseul cunoscut, bătătorit de atâtea dăți. Campusul era viu, deși nu plin: câteva perechi, câțiva copii, mașini trecând din loc în loc. Nu era pustiu, nu era abandonat. Viața își vedea de treabă, discret.
Mi-am dorit ca Aurora să vadă campusul, să-l simtă. Cu ajutorul lui Răzvan am intrat în mai multe clădiri, am trecut pragul mai multor săli. Săli de curs, încăperi tăcute, spații pline de promisiuni și efort. Totul e diferit față de ce știu ei, altfel structurat, altfel gândit. Atmosfera nu era complet liberă – câțiva studenți își rezolvau lucrurile, concentrați, grăbiți – dar tocmai asta îi dădea autenticitate. Campusul nu era decor, era funcțional, viu.
Pentru mine însă, acest loc are o încărcătură aparte. Aici și-a desăvârșit fiul meu cel mare pregătirea academică. Aici l-am vizitat de nenumărate ori, cu inima strânsă sau plină, în funcție de perioadă. I-am parcurs aleile ca mamă, ca sprijin, ca martor tăcut al devenirii lui. Fiecare colț poartă amintiri – pași grăbiți, despărțiri scurte, îmbrățișări, emoții nerostite. Campusul acesta m-a învățat ce înseamnă să lași un copil să crească.
Ne-am întors mai târziu și ne-am așezat la o masă simplă și splendidă: brânzeturi în multe gusturi și texturi, struguri dulci, somon fin. O masă fără exces, fără carne în plus, dar cu arome care se completau armonios. A fost exact ce trebuia.
Apoi ne-am jucat. Am râs. Am lăsat ziua să se închidă blând.
Am petrecut mult timp în campus astăzi. Iar pentru mine, acest loc nu este doar un spațiu universitar. Este o parte din povestea mea de părinte. Și mă bucur, sincer, de fiecare dată când pașii mei se întorc aici – chiar și atunci când vântul bate tare și ciorapii mai și dor.
