În fiecare joi, orașul meu se micșorează cât o sală de grupă, iar lumea întreagă încape în ochii Buburuzelor. Învățăm despre case și blocuri, despre cum se salută politicos și cum se modelează o biluță perfect rotundă. Aici, poveștile prind miros de plastilină caldă, iar fericirea… ei bine, fericirea aleargă după noi prin oraș, fără să obosească.
Joi cu Buburuzele – povestea unei dimineți cu fericire în rucsac
Dacă-i joi, știu sigur unde mă găsesc: printre Buburuze, la ora nouă fix, într-o dimineață de toamnă care încă mai păstrează în buzunare puțină vară. Tema săptămânii? „Orașul meu”. O temă aparent simplă, dar care, privită cu un pic de suflet, se deschide ca o hartă plină de poteci nebănuite.
Am scos din rucsac Fericirea – nu starea, ci personajul. Cartea „Fericirea e o vulpe” ne-a fost ghid prin orașul unei familii de trei, iar Buburuzele au recunoscut imediat prietenii de pagină. Am întrebat cine stă la casă și cine la bloc, câți oameni alcătuiesc fiecare familie, iar răspunsurile au venit ca frunzele purtate de vânt: unele precise, altele ezitante, unele șoptite, altele surprinzătoare. Am descoperit copii care nu știu exact cine locuiește cu ei – o informație mică, dar care spune multe despre vârsta și lumea lor încă în formare.
Apoi am pășit cu grijă în orașul lui Paul, unde chiflele se cumpără de la brutărie doar dacă știi să spui „bună ziua”. Am exersat salutul la intrare și la ieșire, iar jocul de rol ne-a arătat că propozițiile la cinci ani sunt încă în construcție, cu schele imaginare și emoții în loc de cărămizi. Dar cu răbdare, bucurie și repetiție, toate se așază – fără tăgadă.
Autobuze, cifre și magia plastilinei
După vulpe și fericire, am pornit într-o aventură matematică. Fiecare copil a primit un autobuz cu zece ferestre și o pătrățică prietenoasă de plastilină. Trebuiau să modeleze zece biluțe, una pentru fiecare călător. Și de aici a început spectacolul:
– mișcări circulare,
– mânuțe calde lucrând cu atenție,
– încercări stângace,
– chicoteli când biluțele o luau singure la vale.
Un zar a decis câți călători urcă și coboară, iar Buburuzele au trăit matematica fără să simtă că e… matematică.
Lucrul cu plastilina e o comoară ascunsă:
dezvoltă motricitatea fină,
pregătește mânuța pentru scris,
stimulează coordonarea mână–ochi,
încurajează creativitatea și concentrarea,
oferă o descărcare tactilă blândă pentru emoții mici și mari.
Când plastilina se transformă în fir lung, apoi în cifră, apoi iar în biluțe, copilul învață fără să fie conștient că învață. Iar plastilina noastră, modelabilă și fără mizerie, a fost vedeta necontestată a dimineții.
A urmat o scurtă secvență de mișcare: ne-am ghemuit, ne-am întins, am râs și am descoperit că „ghemuit” nu e un cuvânt abstract, ci o poziție care mai are nevoie de exercițiu.
Un orășel colorat la final de poveste
La măsuțe, ne-am adunat în liniștea aceea plină de așteptare. Copiii au colorat o fișă în care cifrele de la 1 la 8 ascundeau un mic oraș. Codul culorilor i-a purtat din ferastră în ferastră, iar la final am privit împreună acoperișuri roșii, galbene, verzi – o lume ce părea desenată direct din fericirea vulpii.
Am încheiat dimineața cu sentimentul acela rar, că totul s-a așezat exact unde trebuia. Buburuzele au fost cooperante, senine, dornice să învețe și să ceară ajutor. Eu – recunoscătoare că pot duce mai departe povești, jocuri și mici descoperiri care se transformă în pași spre omuleții mari de mâine.
Să fim sănătoși și să ne bucurăm de drum – indiferent în ce oraș ne duce!
