A trecut o vreme bună de când n-am mai ieșit seara în oraș. Așa s-au potrivit lucrurile, așa s-au așezat zilele, dar în seara asta n-am avut de ales — trebuia să ridic un colet. Nici nu bănuiam că drumul acesta mărunt avea să-mi aducă o redescoperire.
La plecare, orașul era aglomerat, zvăpăiat, își dădea coate cu elevii ce ieșeau de la colegiul agricol. Râsete, pași grăbiți, frânturi de conversații — totul se topea într-o zarvă tinerească pe care n-am simțit nevoia s-o judec. E doar vârsta lor, o lume care pulsează altfel.
Dar la întoarcere… orașul era de nerecunoscut. Aproape pustiu. Doar câteva mașini trecând alene și doi-trei oameni rătăciți prin luminile palide ale magazinelor, luându-și lucrurile pentru acasă.
Era o seară adevărată de toamnă, din cele care nu se laudă cu nimic spectaculos, dar care îți intră în suflet pe nesimțite. Aerul ar fi fost blând dacă nu s-ar fi zbătut vântul acela răzvrătit, iar din ceață părea că se scurge o ploaie nevăzută. Instinctiv, mi-am strâns haina la piept, deși, ce-i drept, mie îmi e frig aproape tot timpul — poate și din cauza durerii mele vechi, dar și actuale de spate.
Și totuși, nu era urât. Deloc. Era o liniște densă, o melancolie fină, ca o pătură ușoară așezată peste lume. O stare care nu te întristează, ci doar te încetinește un pic, îți îmbunează privirea și te face să simți orașul altfel — nu ca pe un loc, ci ca pe o respirație comună.
În seara asta, am ridicat un colet, dar am primit, fără să cer, o clipă de introspecție. O revedere cu orașul meu, în șoaptă.
