Sunt pe aeroportul Ben Gurion, așteptând îmbarcarea. Zborul are o întârziere de jumătate de oră, iar aeroportul devine din ce în ce mai aglomerat. Am ajuns aici destul de greu, cu ceva peripeții, și trebuie să recunosc că am avut noroc cu Robert, care m-a însoțit. De data aceasta, am avut de-a face cu Terminalul 1, un terminal oarecum rupt de aeroportul mare, Terminalul 3, de unde am plecat de fiecare dată până acum. Am lăsat mașina într-o parcare de la Terminalul 3 și am pornit cu autobuzul spre Terminalul 1. Un drum care a părut că nu se mai termină, cu o mulțime de bucle și opriri. În fine, am trecut și peste asta, peste toate micile chinuri ale plecării. Acum sunt aici, am trecut de formalități, mi-am cumpărat și câteva dulciuri și sper să nu mai apară nicio surpriză.
Așadar, încă o ultimă oră în Israel, pe anul acesta.
Am avut un sejur de vis. O bucurie, pur și simplu! Încă nu-mi vine să cred că am petrecut aici două săptămâni și, privind în urmă, mă surprind eu însămi de câte locuri am ajuns să văd, de câte experiențe am adunat și de intensitatea sentimentelor pe care le-am trăit. Au fost zile în care am descoperit, am umblat, am privit, am mirosit, am gustat, am ascultat și m-am bucurat. Uneori fără să-mi dau seama cât de mult înseamnă toate acestea pentru mine.
În dimineața aceasta am făcut o ultimă plimbare prin oraș. Evident că nu am reușit să-l străbat în întregime, dar am mers destul de mult, ca și cum aș fi vrut să mai adun în mine câteva imagini, câteva culori, mirosurile atât de specifice locului și acea atmosferă pe care nu o poți lua cu tine în bagaj, dar pe care o poți păstra multă vreme în memorie. Am mers fără să mă grăbesc, încercând parcă să prelungesc despărțirea.
Și, în timp ce mă plimbam, mi-a revenit în minte un gând: dacă la anul vom fi sănătoși, și eu, și ei, voi face tot ce depinde de mine să mă întorc. Nu vreau să transform dorința aceasta într-o promisiune solemnă. Viața are propriile ei planuri și ne-a demonstrat de atâtea ori că nu putem ști ce ne așteaptă. Dar vreau să păstrez această posibilitate undeva, aproape de suflet.
Acum, pe aeroport, sunt încă sub asaltul tuturor sentimentelor adunate în aceste două săptămâni. Parcă vin toate deodată, fără să-mi dea răgaz să le așez. Bucuria locurilor văzute se amestecă cu emoția despărțirii, recunoștința pentru oamenii alături de care am fost cu nostalgia unor zile care tocmai devin amintire.
Îmi vine în minte o idee a profesorului Miclea, care spunea că o vacanță este alcătuită din trei părți: una în care te pregătești pentru ea, una în care o trăiești și una în care reverberezi la ceea ce s-a întâmplat. Cred că mă aflu exact în cea de-a treia etapă, deși nici măcar nu am decolat. Și am senzația că partea aceasta va dura destul de mult. Pentru că sunt călătorii pe care nu le termini atunci când te întorci acasă. Le mai trăiești o vreme în gânduri, în fotografii, în poveștile pe care le spui și în dorința de a retrăi anumite momente.
Poate că acesta este și unul dintre motivele pentru care prieteniile sunt atât de importante. Aveți grijă la oamenii pe care îi lăsați să vă intre în viață și la prieteniile pe care le construiți. Nu știți niciodată cât de mult vor însemna ele, ce emoții vor aduce și câtă bucurie pot lăsa în urma lor. Uneori, o destinație devine specială nu atât prin ceea ce are de oferit, cât prin oamenii alături de care o descoperi. Iar când oamenii aceștia te primesc cu naturalețe, cu generozitate și fără să simți că trebuie să fii altfel decât ești, locul capătă o cu totul altă valoare.
Și, pentru ca totul să se închidă într-un cerc frumos, mi-am luat cu mine Simetria dorințelor. Am păstrat cartea pentru ultimele pagini, pe care vreau să le citesc în avion și, poate, în răgazurile de așteptare din aeroport. Mi se pare o potrivire frumoasă să închei această călătorie cu o carte, așa cum tot printr-o carte a început, într-un fel, una dintre cele mai frumoase stări ale mele din această toamnă.
Mă uit în jur, la agitația aeroportului, la oamenii care se pregătesc să plece în direcții diferite, la bagaje, la anunțurile de îmbarcare. Eu mai am puțin și plec. Dar nu simt că las în urmă doar un loc. Las în urmă două săptămâni în care m-am simțit bine, liberă, curioasă, vie. Două săptămâni în care am avut motive să mă mir, să râd, să mă emoționez și să fiu recunoscătoare.
Iar dacă mă întrebați ce iau cu mine din Israel, dincolo de fotografii, câteva suveniruri și dulciurile cumpărate înainte de plecare, răspunsul este simplu: iau cu mine bucuria. Și dorința de a mă întoarce.
La revedere, Israel! Nu știu când ne vom revedea, dar știu că plec de aici cu inima plină.
