Astăzi, la sugestia prietenei mele, am ajuns într-o livadă aflată în apropierea casei. Un loc care, la prima vedere, nu părea să ascundă nimic spectaculos, dar care m-a prins destul de repede în frumusețea lui. Pe rânduri întregi, într-o ordine aproape desăvârșită, se înșirau pomi încărcați de fructe. Pomelo, lămâi, portocale și kaki, cel puțin atât am reușit eu să identific. Ramurile se aplecau sub greutatea roadelor, iar printre ele se strecura o liniște care te îmbia să rămâi.
Numai că, în timp ce priveam toate acestea, gândul mi-a fugit într-o altă grădină. Una literară, pe care o vizitasem nu cu multă vreme în urmă, citind romanul lui Eshkol Nevo, Un bărbat intră în grădina paradisului.
Și uite așa, fără să-mi propun, realitatea s-a amestecat cu povestea, iar eu m-am trezit imaginându-mi cum ar fi fost să dispar printre rândurile acelei livezi. Nu definitiv, firește! Nu mi-aș fi dorit să mă pierd cu totul din lumea mea, cu oamenii, amintirile și lucrurile care mă țin legată de ea. Dar o dispariție temporară, cât să mă desprind puțin de tot ce știu, să mă las purtată de curiozitate și să trăiesc o aventură, n-aș fi refuzat-o.
Cartea lui Eshkol Nevo m-a purtat într-un univers în care granița dintre realitate și imaginar devine uneori atât de subțire, iar grădina capătă o semnificație care depășește frumusețea ei concretă. Nu este doar un spațiu în care intri, ci și unul în care te poți pierde, te poți regăsi sau poți descoperi lucruri despre tine pe care nu le-ai fi căutat în mod obișnuit. O grădină poate fi un refugiu, o promisiune, un loc al întâlnirilor, dar și al propriilor rătăciri.
Privind livada de astăzi, m-am întrebat dacă nu cumva, la anumite vârste, începem să privim aventurile puțin diferit. Când suntem tineri, ele vin adesea la pachet cu dorința de a cuceri lumea, de a pleca, de a încerca, de a ne demonstra că nimic nu ne poate opri. Mai târziu, după ce am adunat experiențe, bucurii, pierderi și câteva deziluzii, aventura nu mai înseamnă neapărat să pleci departe sau să schimbi radical ceva. Uneori, este suficient să te abați de la drumul obișnuit, să accepți invitația cuiva, să intri într-o livadă și să lași imaginația să-și facă de cap.
La vârsta mea, nu mai simt nevoia să dispar pentru a mă regăsi și nici să caut cu orice preț locuri în care să evadez. Știu cât de prețioase sunt legăturile care mă țin aproape de viața mea. Dar nici nu cred că vârsta ar trebui să ne ia dreptul la fantezie, la curiozitate și la acea disponibilitate de a ne lăsa surprinși. Dimpotrivă, poate că tocmai experiențele adunate ne fac să înțelegem mai bine cât de mult contează să păstrăm în noi o parte care încă se entuziasmează în fața necunoscutului.
M-am plimbat printre pomii încărcați de fructe, am privit ordinea rândurilor și bogăția ramurilor și, pentru câteva clipe, am avut senzația că mă aflu undeva între două lumi: cea a unei cărți care mi-a rămas în minte și cea a unei zile obișnuite, care tocmai devenise specială.
Nu am dispărut în paradisul lui Eshkol Nevo și nici nu am descoperit vreo poveste ascunsă printre pomi. Am ieșit din livadă exact așa cum am intrat, însă am luat cu mine ceva în plus: bucuria unei mici rătăciri imaginare.
Și, dacă mă întrebați, la vârsta noastră, să mai poți visa la o aventură, chiar și atunci când știi foarte bine unde te întorci, este un lucru tare frumos.
Poate că paradisul nu presupune întotdeauna să dispari. Uneori, este suficient să ai pe cineva care te invită într-o livadă, câțiva pomi încărcați de fructe și o carte care continuă să trăiască în tine mult după ce ai întors ultima pagină.
