Uneori, zilele cele mai apăsătoare se deschid, pe nesimțite, către un bine care nu era în plan. Pleci de acasă cu durerea în spate și cu gândurile coborâte, iar pe la prânz, într-un cabinet alb, descoperi că există oameni care știu să te reasculte. Și nu doar să te asculte, ci să te reașeze, cu blândețe și pricepere, în tine. Textul de mai jos e despre o astfel de întâlnire. Despre un medic care mi-a schimbat perspectiva asupra suferinței mele, așa cum nu credeam că se mai poate.
A fost o zi grea. Din aceea care începe încărcată, cu zeci de gânduri îngrămădite într-o dimineață prea scurtă. Știam că la prânz mă așteaptă o programare medicală – și poate de aceea totul cântărea mai mult. Dar nu știam că întâlnirea aceea avea să-mi mute, cu o finețe neașteptată, perspectiva asupra durerii prin care trec de ceva vreme.
Medicul la care am ajuns a fost, pentru mine, o surpriză rară. Un profesionist care a făcut din anamneză un adevărat dialog, o construcție în doi, în care m-am simțit pentru prima dată, după mult timp, auzită cu adevărat. M-a uimit atenția lui, răbdarea, felul în care își alegea cuvintele și în care mă conducea, cu calm, prin povestea propriului meu corp. Mi-a reamintit cât de esențială este această parte – istoria spusă și ascultată – în procesul vindecării.
Nu știu încă unde mă aflu exact, sunt în fața unor investigații care vor lămuri lucruri. Dar tonul lui, vibrația pe care am simțit-o dincolo de diagnostic, au reașezat în mine înțelegerea durerii. Parcă s-a mai îmblânzit ceva. Parcă drumul lung pe care îl am de parcurs nu mai pare chiar atât de singur.
Da, durerile de coloană au în ele o doză de ireversibil. Nu există „înapoi ca înainte”. Dar există feluri în care le poți ține în frâu, feluri în care poți învăța să trăiești cu ele fără ca ele să-ți devină stăpâne. Și nu îmi sunt străine aceste conduită, postură, abordare – doar că uneori le cuprind cu elan, alteori le las să alunece, apoi le reiau, apoi iar le pierd.
Am avut în viață un singur lucru pe care l-am dus cu o determinare aproape greu de înțeles acum – iar acel lucru a fost legat de fiul meu. Pentru el am putut. Asta îmi arată că puterea există în mine. Doar că, atunci când vine vorba de mine însămi, consecvența se destramă mai ușor.
După ce am plecat de la doctor, m-am întors în lumea copiilor. Iar asta, pentru mine, e de multe ori salvare curată. În compania lor, durerile se estompează, iar gândurile se limpezesc. Seara, deși mi-a adus câteva probleme neașteptate – consecințe ale unor decizii personale – m-a găsit altfel. Mai așezată. Mai capabilă să le privesc cu un ochi nou.
Nu sunt oropsita lumii. Nici pe departe. Trăiesc o viață frumoasă, cu multe ingrediente care-mi aduc bucurie: copiii mei, copiii cu care lucrez, machetele, cărțile, oamenii dragi din jur. Și câțiva prieteni care mă ajută în feluri tăcute, dar esențiale – știu ei cine sunt.
Ce urmează? Voi vedea. Împreună cu copiii mei, cu mine însămi, cu lumina aceea care s-a aprins, neașteptat, într-un cabinet de doctor.
Azi a nins. Nu e despre ceva ce-mi place, dar am ținut să-i trimit prietenei mele, Gabi, această noutate.
Care a fost răspunsul ei?
