Dimineața a început cu un sunet aparte: foșnetul frunzelor căzute din catalpa din fața casei. Peste noapte, bruma se așternuse peste natură, iar dimineața, la doar trei grade minus, copacul își lepădase frunzele aproape dintr-odată. Afară era senin, dar un frig pătrunzător, din acela pe care eu îl simt mai degrabă ca pe o încercare decât ca pe o invitație la plimbare.
Și totuși, am deschis fereastra. M-am bucurat de priveliștea covorului de frunze și de liniștea aceea pe care numai diminețile reci de toamnă o au. Am înregistrat câteva secvențe și i le-am trimis lui Gabi. Cu o zi înainte, ea îmi trimisese imagini cu ploaia din Israel. După plecarea mea, acolo plouase mult, foarte mult. Așa că am făcut, într-un fel, un schimb de impresii meteorologice, fiecare cu vremea ei, fiecare cu propriul anotimp. Mi s-a părut frumos acest mic dialog de la distanță, în care natura ne-a oferit subiectul conversației.
Apoi l-am dus pe Luca la mașină. Parbrizul era înghețat și a trebuit să-l curăț cu răzuitoarea, după ce mi-am pus mănușile. Un gest banal, de început de iarnă, dar care mi-a amintit că anotimpurile își fac treaba fără să ne întrebe dacă suntem pregătiți. Luca a plecat, iar eu mi-am continuat dimineața.
Am ajuns la cimitir. Duminica, atunci când sunt acasă, diminețile au și acest ritual al lor. Sunt lucruri pe care le faci, oameni la care te întorci cu gândul, locuri care păstrează o parte din povestea ta. După aceea, m-am întâlnit cu mama și cu sora mea. Era deja aproape ora douăsprezece și foamea își făcea simțită prezența. Am mâncat împreună, am mai povestit, am stat puțin în tihna aceea familiară pe care numai întâlnirile cu ai tăi ți-o pot da.
Mai târziu am plecat în oraș, am făcut câteva cumpărături, iar apoi m-am întâlnit cu Ana, prietena mea. Am ieșit la o plimbare pe jos, iar plimbarea mi-a mai adăugat câteva pagini în tolba lecturilor de astăzi.
Am început o carte recomandată de Prințesa Urbană, despre adolescență, cu un titlu care, dacă memoria nu mă înșală, este „Ce dracu e în neregulă cu mine?”. O lectură despre una dintre cele mai complicate și mai tulburătoare perioade ale vieții, în care copilul încearcă să se înțeleagă pe sine, iar adultul încearcă, uneori fără prea mult succes, să-i fie aproape.
Seara am văzut filmul The Father, cu Anthony Hopkins în rolul tatălui și Olivia Colman în rolul fiicei, Anne. Un film care m-a emoționat profund și care, dincolo de povestea propriu-zisă, a deschis în mine câteva sertare pe care nu le pot închide atât de ușor.
Este un film despre Alzheimer, despre demență, despre pierderea treptată a reperelor și despre felul în care memoria, această parte atât de importantă a identității noastre, ne poate părăsi. Dar este, în egală măsură, un film despre copii care ajung să devină părinții propriilor părinți. Despre inversarea firească a rolurilor, despre responsabilitate, neputință, iubire și vinovăție.
Am avut și eu un tată care a trecut prin această boală. Știu, așadar, că nu este doar o poveste de film. În ultimii cinci ani ai vieții lui, boala îl transformase aproape complet. Nu mai știa cum îl cheamă, uneori se uita la mine fără să mai știe cine sunt. Pe Luca încă îl recunoștea. Singura persoană pe care o identifica fără nicio îndoială, pe care o știa cu adevărat, era mama. În rest, totul devenise o mare confuzie, o lume în care reperele se ștergeau unul câte unul.
Cine a trecut printr-o asemenea experiență știe cât de greu este să privești un om drag cum se îndepărtează de tine, deși trupul lui este încă acolo. Să încerci să păstrezi o legătură cu cineva care nu mai poate păstra, la rândul lui, legătura cu propria viață. Să-i fii sprijin, să-i repeți lucruri, să-i explici, să-l liniștești, să-l recunoști tu pentru amândoi.
În The Father, Anthony, personajul interpretat de Anthony Hopkins, trăiește într-o realitate pe care nu o mai poate controla. Casa se schimbă, oamenii par să fie alții, lucrurile nu mai au locul lor, iar timpul devine o încurcătură permanentă între trecut și prezent. Ceasul pe care îl caută mereu devine aproape un simbol al acestei lupte cu timpul, un timp care nu mai poate fi măsurat și nici înțeles.
Filmul este construit într-un mod tulburător: ajungi să simți dezorientarea personajului, să nu mai știi nici tu exact ce este real și ce aparține memoriei lui. Nu privești doar boala din exterior, ci ești invitat să pășești, măcar pentru două ore, în lumea celui care o trăiește.
Dar drama nu este numai a tatălui. Este și a lui Anne, fiica pusă în fața unei alegeri teribile: să-și trăiască propria viață sau să rămână lângă tatăl ei, asumându-și responsabilitatea unei îngrijiri care pare să nu mai aibă sfârșit. Îl iubește, vrea să facă ceea ce este mai bine pentru el, dar are și ea dreptul la propria existență, la propriile bucurii, la o viață care să nu se consume exclusiv în jurul bolii altcuiva.
Și aici filmul devine cu adevărat dureros. Pentru că nu există o soluție simplă. Orice decizie vine cu o doză de suferință și, probabil, cu remușcări. Cât din viața ta poți pune în slujba unui părinte care nu mai știe cine ești? Unde se termină datoria și unde începe dreptul de a-ți trăi propria viață? Poți să pleci fără să simți că abandonezi? Și, mai ales, cum împaci iubirea cu neputința de a face totul?
M-am gândit mult la toate acestea. Poate și pentru că filmul a venit către mine într-un moment al vieții în care încep să privesc altfel timpul. Mă apropii de 60 de ani și nu mai am sentimentul că anii sunt o rezervă inepuizabilă. Încep să mă gândesc mai des la bătrânețe, la fragilitate, la dependență, la felul în care ne vom descurca atunci când corpul sau mintea nu ne vor mai asculta.
Nu sunt gânduri tocmai confortabile, dar nici nu cred că trebuie ocolite. Fac parte din viață, chiar dacă preferăm, de multe ori, să le ținem la distanță. Filmul acesta mi-a reamintit că bătrânețea nu înseamnă doar trecerea anilor, ci și posibilitatea de a pierde, treptat, lucruri pe care astăzi le considerăm firești: memoria, autonomia, siguranța, capacitatea de a ne recunoaște propria lume.
Și poate că tocmai de aceea avem nevoie să fim mai atenți unii cu alții. Să avem răbdare. Să nu judecăm prea repede alegerile celor care îngrijesc un părinte bolnav. Să înțelegem că și ei obosesc, că și ei au nevoie de sprijin și că iubirea nu înseamnă întotdeauna să poți face față la nesfârșit.
A fost, până la urmă, o duminică friguroasă, dar luminoasă. O zi în care am avut parte de prezența celor dragi, de o plimbare cu o prietenă, de câteva pagini citite și de un film care mi-a rămas în minte mult după ce s-a terminat.
Dimineața, frunzele căzute ale catalpei mi-au amintit cât de repede se schimbă natura. Seara, filmul mi-a amintit cât de fragili suntem noi, oamenii, în fața timpului.
Între cele două momente s-a desfășurat o zi obișnuită, cu drumuri, cumpărături, întâlniri, amintiri și gânduri. O zi trăită așa cum am știut eu mai bine.
Și poate că asta este, până la urmă, una dintre cele mai importante lecții pe care le învățăm odată cu trecerea anilor: să ne bucurăm de ceea ce avem acum, de oamenii care sunt lângă noi, de o conversație, de o fereastră deschisă într-o dimineață rece, de frunzele care cad și de timpul pe care încă îl putem numi al nostru.
