🤍🖤
Sunt la aeroport, la Suceava. Privesc pista și știu că avionul a sosit deja. Aștept o tânără minunată, pe care mi-aș fi dorit s-o întâmpin în alte împrejurări – în lumina bucuriei, nu în umbra tristeții. Dar viața ne adună acum pentru un alt rost: să ne luăm rămas bun de la un membru drag al familiei noastre.
Ne vom opri o vreme aici, până va ajunge și Răzvan, care vine tocmai din Londra. Două de așteptare în plus, două ore de gânduri și de emoții care se frâng între dor și oboseală.
E o zi grea, o zi plină de alergătură, de drumuri și de obiceiuri care, deși încărcate de tradiție, par să frângă și mai mult sufletul. Sunt ritualuri care consumă emoții, timp, bani și puteri pe care nu le mai ai. Și totuși trebuie duse la capăt.
Moartea unui om drag nu înseamnă doar un gol în familie, ci și un cutremur al mersului vieții. Îți arată cât de fragil este totul, cât de repede se subțiază rândurile, cât de neputincios rămâne cel care rămâne. În ultimii ani, am pierdut mai mulți dintre noi. Fiecare plecare lasă o rană nouă, o oboseală mai adâncă, o întrebare fără răspuns.
Astăzi, în acest amestec de sosiri și plecări, simt cât de mult îmi doresc doar un lucru: să mă pot odihni. Să-mi trag sufletul. Să respir din nou, chiar și pentru o clipă, în afara acestui cerc de durere și neputință.
