Astăzi mi-a fost dor de mine, în primul rând de mine cea de acum douăzeci de ani.
Atunci, eram o femeie încrezătoare și puternică, care trăia cu impresia că totul, dar totul se poate realiza cu determinare, perseverență și răbdare. Și acum cred la fel numai că dacă ești neinspirat în alegerile pe care le faci unele dintre urmările deciziilor luate pot zdruncina încrederea și întârzia rezultatul.
Și acum sunt încrezătoare și puternică doar că obosită.
Sunt zile în care duc greu aceste rezultate transformate deja în fapte și faptul că nu mai pot interveni este deranjant.
În fine, nu mi-am închipuit că dorul de copil poate fi atât de mistuitor. Trăiesc aceste senzații de ani buni, dar parcă așa cum e acum n-a mai fost. E drept că și eu sunt într-o perioadă în care suport mai greu avalanșa asta de schimbări și poate de aceea totul se simte la un nivel atât de profund.
Vorba mamei: „Bine că vine noaptea să ne putem trage sufletul pentru ca mâine să o luăm de la capăt”.
Însă nu e de la capăt, e o continuare a vieții, ingredientele fiind acelea pe care le alegem după cum ne pricepem. Unii mai bine, alții mai rău așa cum se întâmplă peste tot, indiferent de domeniu.
Merg mai departe.
Merg mai departe!
