De la începutul acestui an am traversat zile de o intensitate greu de dus. Nu munca mea a fost cea care m-a împovărat, ci încercările prin care trecea familia mea, cea mai apropiată și mai dragă mie. Iar astăzi, drumul unuia dintre membrii ei s-a încheiat.
Nu e simplu să accepți că cineva cu care te vedeai aproape zilnic, cineva care făcea parte firesc din ritmul vieții tale, nu mai este. Absența lui nu este doar o lipsă, ci o tăcere apăsătoare, o schimbare de peisaj în fiecare clipă obișnuită. Toate par mai goale.
Ziua de astăzi a fost un amestec de emoții contradictorii: ușurarea că suferința lui s-a sfârșit, dar și durerea cruntă a celor care rămân. Îți dai seama atunci că povara pe care o duci este mult mai mare decât ai fi crezut vreodată. Și totuși, trebuie să mergi mai departe.
Rămâne întrebarea, poate cea mai grea: cum înveți să trăiești în situația dată? Nu există răspunsuri clare. Doar certitudinea că este foarte greu. Uneori, al naibii de greu.
