După periplul de noapte, când avionul ce trebuia să îl aducă acasă pe Răzvan nu a putut atinge pista de la Suceava din pricina ceții, am adormit abia la șapte dimineața, în timp ce mama și sora mea porneau deja spre cimitir pentru ultima zi de priveghi.
Am ajuns și eu mai târziu, în jur de ora unsprezece, lăsând băieții să doarmă. Ei își pot permite acest lux, eu nu.
A fost o zi plină de chipuri. Lumea s-a perindat pe la capelă, iar fiecare pas, fiecare strângere de mână, părea să spună același lucru: cumnatul meu a fost un om iubit, un om cunoscut, un om pe care mulți l-au purtat în inimă. Eu, prinsă între drumuri și sarcini administrative, am simțit greutatea acestor zile mai mult prin alergătura mașinii decât prin liniștea interioară. Și totuși, clipele petrecute în capelă mi-au adus și reîntâlniri neașteptate cu oameni pe care nu-i mai văzusem de ani întregi, ca și cum moartea ar avea puterea de a aduna laolaltă firele destrămate ale trecutului.
De când l-am înmormântat pe soțul meu, știu prea bine că adevărata despărțire nu se petrece în zilele acestea, pline de lume și de mișcare, ci mai târziu, când toți se vor întoarce la viețile lor, iar tu rămâi singură, față în față cu tăcerea. Doliul este mai mult decât lacrimi și ritualuri — este acel gol care se așază încet, în fiecare clipă obișnuită, în fiecare gest repetat fără prezența celui plecat.
Mâine se va pune punct acestui proces, și ce va urma nu vreau să-mi imaginez. Nu încă. Știu însă că, odată cu greutatea, în suflet se naște și o altă putere: puterea de a păstra vie amintirea, de a o transforma în lumină. Durerea nu se risipește, dar se îmblânzește, iar printre umbrele ei răsar, timid, raze de speranță. Ele vin din iubirea celor rămași, din amintirile care nu se pierd și din convingerea că fiecare sfârșit deschide, undeva, un alt început.
