Jurnal de Ziua 4 – Marea lecție a nevertebratelor
Astăzi, la Rainbowland, m-am simțit ca o caracatiță: cu inima împărțită în trei direcții și cu brațele întinse în zeci de direcții – dar toate cu scop. Nu a fost ușor, dar a fost esențial. Pentru că învățarea, mai ales când e destinată sufletelor mici, trebuie să vină cu toată implicarea, cu toată atenția și cu toată dragostea.
Tema zilei? Animalele marine inferioare – o expresie care le nedreptățește, căci frumusețea și misterul pe care îl poartă nu are nimic „inferior” în el. Am vorbit despre anemone și despre Galera Portugheză, un fel de corabie cu pânze viu colorate ce plutește la granița dintre vis și realitate. Crabul Scripcar ne-a povestit despre concertul scoicilor, iar Steaua de Mare Comuna ne-a zâmbit de pe fundul oceanului cu brațele ei întinse spre lumină.
Nautilul, cu cochilia lui spiralată, m-a dus cu gândul la călătoria lui Nemo în „20.000 de leghe sub mări”, un tărâm pe care copiii mei încă nu l-au explorat, dar care îi așteaptă. Ariciul de mare – comestibil și tentant – și Meduza Comună, m-au dus pe mine, personal, înapoi la verile cu Luca și la ultima escapadă în Balcic, unde vânam meduze cu râsul în piept.
Dar regina zilei a fost, fără îndoială, Caracatița. Fascinantă, misterioasă și inteligentă, a captat atenția tuturor. Copiii au aflat că prima cerneală din lume a fost făcută din pigmentul produs de ea, că are trei inimi, dar nicio rezistență la lupte lungi, că își amintește lucruri și învață repede – poate mai repede decât noi. Am descoperit că poate supraviețui un timp și în afara apei, dacă e ținută umedă și rece – o lecție despre adaptare, supraviețuire și fragilitate în același timp.
Am completat fișe – patru, ca de obicei – și am jucat zaruri la matematică, am despărțit cuvintele în silabe la dezvoltarea vorbirii și am meșterit o… caracatiță? O meduză? Poate o combinație între cele două, cu inelușe care se transformau, cu fantezie, în brațe colorate.
Și totuși, de ce spun că a fost greu? Pentru că joi, cumva, simt că toate apasă mai tare. Pentru că în afara acestui univers plin de râsete și curiozitate, viața mea de adult e tensionată, complicată, obosită. Dar înăuntru, aici, în sala plină de ochi curioși și mânuțe care ridică întrebări, există lumină. Ei, copiii aceștia, sunt bucuria mea de a trăi, prelungirea unui sens, într-o lume în care cei mari poate și-au găsit deja drumul și au plecat.
Învățarea nu se oprește niciodată. Nu pentru copii, și cu atât mai puțin pentru noi, cei mari. Iar marea, cu toate valurile ei vizibile și invizibile, rămâne cea mai mare bibliotecă a misterelor nerezolvate. Trebuie doar să avem curajul – și răbdarea – să o ascultăm.
Mâine este penultima zi. Iar sâmbătă… tragem cortina peste această minunată aventură marină. Dar doar ca să ne pregătim pentru următoarea. Pentru că marea, dragii mei, nu obosește niciodată să ne învețe.
