Ziua 5. Sau cum am deslușit lumea de sub valuri cu Jacques Cousteau ca ghid imaginar.
Nu putem spune că știm animalele marine. Ar fi prea pretențios. Dar le-am deslușit. Le-am privit cu atenție, le-am numit cu voce curioasă și le-am dat culoare în minte și pe hârtie.
Ne-a fost alături, ca o umbră blândă printre gânduri și întrebări, Jacques Cousteau.
Cartea „Manfish, A Story of Jacques Cousteau” – pe care am avut bucuria s-o descopăr într-o librărie din Marea Britanie – a fost steaua polară a săptămânii. Am tot citit din ea, am revenit, am povestit, am întors visurile lui pe toate părțile. Și copiii, deloc indiferenți, l-au simțit ca pe un prieten.
Au înțeles că visele copilăriei pot deveni realitate, dacă sunt hrănite cu determinare, curiozitate și oameni potriviți. Și da, și cu imaginație. Iar Cousteau, acest visător cu ochi de scafandru, le-a vorbit mai mult prin imagini decât prin cuvinte. Așa am făcut și noi: am văzut, simțit și gândit în tăcere.
Am vorbit despre anemone și peștele clovn care se ascunde printre tentaculele lor urzicătoare, dar moi. Despre aricii de mare – atât de spectaculoși – și despre acele lor care pot străpunge stânca doar pentru a sta în calea valurilor. Am privit stele de mare, caracatițe, calmarul cel alunecos și, bineînțeles, homarul (pe care nu m-am putut abține să nu-l pomenesc și în context gastronomic – ce să fac, amintirile din Grecia își cer dreptul la cuvânt!).
Și pentru că lumea marină merită să fie înțeleasă pe toate palierele, am strecurat și puțină matematică, sub forma unei scăderi ilustrate simpatic. Unii copii au știut imediat ce să facă. Alții – mai reținuți – au cerut ajutor. Și exact aici apare magia: să vezi un copil care îndrăznește să întrebe, să ceară sprijin, să vrea să înțeleagă… e o bucurie greu de descris.
Apoi a venit rândul experimentului.
Ah, STEAM, acest cuvânt care pare tehnic, dar care aduce atât de multă bucurie! Cu gelatină, apă „magică” și așteptare plină de emoție, copiii au creat forme. A fost un mic ritual în care am vorbit despre dizolvare, reacții, răbdare și despre cum uneori știința cere să respecți pașii… exact ca o rețetă de prăjituri. Cei mici au fost fascinați de transformarea substanțelor. Cei mari – la fel. Adevărul e că vârsta devine irelevantă când ești martorul unei „minuni” pe care chiar tu ai provocat-o.
La final, am scos din nou roata jocului „tic-tac-tău vrea târziu” – doar pentru copiii care stăpânesc literele alfabetului. Ei au trebuit să asocieze un cuvânt cu litera potrivită, încadrați într-o temă. Un exercițiu grozav de atenție, vocabular și spontaneitate. Am râs, ne-am întrecut, am învățat – fără să simțim.
Mâine e ultima zi.
Dar azi a fost despre bucuria de a reveni asupra lucrurilor. Despre cât de important este să ne întoarcem la informațiile noi, să le așezăm bine în minte și să le lăsăm să prindă rădăcini.
A fost și despre încredere. A mea în copii. A lor în mine. A noastră în vise.
Și despre Jacques Cousteau, care ne-a amintit tuturor că lumea de sub ape e una plină de povești. Trebuie doar să ne punem ochelarii potriviți. 💙
