O vorbă românească spune așa:
Mănânci un sac de sare cu un om și tot nu-l cunoști.
Ori eu cunosc sensul acestui proverb cu vârf și îndesat trecând anul trecut prin moartea soțului meu, cel lângă care am stat douăzeci și doi de ani pe care nu-l cunoșteam aproape deloc asta ieșind la iveală după moartea lui. Și modul în care a făcut-o a fost foarte interesant, dacă pot spune așa, pentru că nu a fost vorba despre o sinucidere, așa cum s-a petrecut în romanul despre care vreau să vă vorbesc acum ci de o moarte fulgerătoare. Însă cum pot eu face abstracție de similitudinile dintre poveștile noastre, unele care rătăcesc (fără conotație peiorativă) între realitatea cotidiană, adesea dificilă, și blândețea timpului, care oferă acest sentiment ciudat de a mă afla la marginea unor lumi reale și poate imaginare?
Au trecut paisprezece luni de când soțul meu a plecat și însă mai sunt lucruri pe care le aflu, de care, evident! nu aveam cunoștință și pe care încerc să le înțeleg, confecționând tot soiul de scenarii de una singură pentru că factorul principal a dispărut. Au rămas factorii secundari, de asemenea necunoscuți mie, cu o parte dintre ei intrând în legătură (uneori fără voia mea) cu alții purtând dialoguri întru descurcarea ițelor. Și ce încâlceală a fost și mai este!
De ce afirm că modul în care a plecat este bizar pentru că înșiruirea evenimentelor petrecute în ultima săptămână din viața lui cuprinde rostiri, atitudini, lucruri care prevedeau așa ceva, cunoscute fiindu-i doar lui, pe care le-a rostit, eu neștiind în ce cheie să le interpretez, drept pentru care am făcut-o așa cum mi-a permis ceea ce știam. Accidentul vascular de trunchi cerebral nu i-a mai dat nici o șansă de supraviețuire din momentul în care s-a declanșat și până a ajuns într-un spital chiar dacă a venit acasă alegând ca eu să fiu cea care face demersurile întru salvarea lui. Am aflat ulterior că putea interveni altcineva și poate lucrurile se așezau altfel însă aceasta a fost dorința lui. Exercițiile de imaginație de acum sunt multe, care mai de care mai interesante, care mai de care mai dureroase, care mai de care mai de neînțeles și totuși eu nu am de ales trebuind a merge mai departe.
Revenind la romanul semnat de Yoko Ogawa, Ryoko nu e căsătorită cu Hiroyuki fiind prieteni de un an. Îi călca cămașa când un telefon o informează despre moartea lui, tânărul sinucigându-se în atelierul în care crea parfumuri. Chiar cu o zi înainte, au sărbătorit primul an împreună și el i-a dăruit un parfum special conceput pentru ea, Izvorul memoriei. Mâhnită de durere și neînțelegând ce se petrece, Ryoko merge să vadă la morgă pentru ultima dată corpul lui Hiroyuki. Acolo îl întâlnește pe Akira, fratele decedatului. Ea nu știa de existența acestui frate și nici alte detalii despre viața lui. Și pare că erau puține lucruri și acelea adevărate. Pentru a înțelege, Ryoko trebuie să calce pe urmele lui Hiroyuki, de la Praga până în orășelul în care a copilărit, ajunge să-și cunoască, puțin, misteriosul partener.
Era CV-ul lui Hiroyuki de la interviul de angajare.
– Numele și adresa sunt corecte, dar o serie de informații sunt eronate, ca, de pildă, data nașterii, educația, experiența în muncă, familia, competențele, premiile…
Akira mi-a pus în față CV-ul. I-am recunoscut scrisul inconfundabil al lui Hiroyuki, cu litere rotunde, armonioase, ușor de citit.
– Nu-i născut pe 20 aprilie , ci pe 2 martie. N-a urmat nici o facultate. S-a lăsat de școală în penultimul an de liceu. „După obținerea licenței a urmat cursuri de teatru la Universitatea Yale. La întoarcerea în Japonia a predat educație civică în regim de plată cu ora la un liceu privat. A participat cu liceul la concursul național de teatru și a obținut premii trei ani la rând. Tatăl- vopsitor, iar mama – funcționară la o creșă. În urmă cu zece ani, autovehiculul li s- răsturnat într-un lac și amândoi părinții au murit înecați.” La abilități a scris instrumente cu coarde! „În școala primară a cântat la violoncel în orchestra de copii a cartierului…” L-ai văzut vreodată cântând la violoncel?! (pagina 35)
În timp ce îl caută pe Hiroyuki, Ryoko îl găsește pe Rooky, un băiețel înzestrat, capabil să rezolve probleme foarte complicate de matematică, să recunoască specii de orhidee si nu numai doar după miros, să facă minuni pe patine de gheață, un adolescent care, într-o zi, și-a părăsit familia fără a se mai întoarce acasă, un tânăr care a ales, dintre toate, cariera de parfumier. Prin călătoria ei, Hiroyuki se apropie puțin mai mult de esența celui pe care l-a iubit… O descoperă pe mama prietenului ei, doamna Shinozuca, cea care renunță la meseria ei de farmacistă pentru a-și însoți fiul la concursurile de matematică.
– Mamă, a venit prietena lui Rooky, a zis Akira.
Femeia mi-a strâns mâna, m-a mângâiat pe cap, mi-a luat fața în palme și m-a pipăit centimetru cu centimetru, asemenea unui nevăzător. Apoi și-a deschis larg brațele și m-a cuprind în ele. Nu mai fusesem niciodată îmbrățișată atât de tare. I-am simțit degetele osoase înfingându-mi-se în spinare.
– Să te porți frumos cu el, te rog. Băiatul ăsta obosește așa de ușor! Cât e ziua de lungă nu-i stă capul decât la chestiuni complicate și la probleme încâlcite, profunde, de care nimeni altcineva nu are habar, a spus ea, netezindu-și bluza încrețită la piept.
– Sigur, am răspuns.
Ți se rupea sufletul de cât de slabă era. Prin bluză i se ițeau claviculele ascuțite. Era îmbrăcată cu bun gust, cu părul îngrijit, strâns la spate. Părea total lipsită de vlagă, poate și pentru că era atât de puțintică la trup.
Cel mai mult îți sărea însă în ochi machiajul ei strident. La început am crezut că încerca să-și mascheze vreo vânătaie pe față. Se dăduse cu fond de ten de la linia părului până la decolteu, apoi își aplicase un strat generos de pudră albă. Sprâncenele, în întregime pensate, aveau conturul trasat cu creion dermatograf. Avea gene false de modă veche, pe pleoape își dăduse cu fard albastru, mov și portocaliu, iar buzele și le mânjise cu roșu.
Deși nu prea îi puteai distinge trăsăturile pe sub stratul gros de machiaj, semăna destul de bine cu Hiroyuki. Băgasem de seamă încă de prima dată, și, fără să vreau, m-am cam întristat. (pagina 80)
Dar de ce s-a sinucis? Cine era el cu adevărat? Drumul către doliu este pavat cu surprize, dar și cu dulceață. Scrisul este sensibil, aproape poetic.
Între trecut și prezent, real și imaginar, scriitoarea japoneză evocă subiecte grele – sinucidere, doliu, relații complicate părinți copii – dar stilul în care le abordează este unul plăcut și modest. Mai mult decât o poveste, este un întreg univers pe care ni-l oferă; un univers poetic și oniric, impregnat de dulceață și tristețe, în care trăirea este uneori o durere atât de insuportabilă încât moartea este singura cale de ieșire. Parfum de gheață este, în acest fel, o carte care se joacă cu emoțiile și, de asemenea, pune la îndoială relațiile amoroase.
Așadar, începeți cu o doză bună de parfum, stropiți apoi cu un praf sau mai multe de matematică, adăugați câteva cuburi ori fulgi de gheață, ornați cu pene misterioase de păun și obțineți Parfum de gheață!
Am citit de Yoko Ogawa tot ce s-a tradus la noi (ori așa cred) invitându-vă să nu o ocoliți pentru că veți avea parte de povești interesante.
„Suspine tandre” de Yoko Ogawa
„Hotel Iris” de Yōko Ogawa
„Profesorul și menajera” de Yōko Ogawa
Spor la citit!
