Pentru mine, Străinul de Albert Camus curge ca o linie dreaptă trasată pe o mare fără valuri. Nicio furtună, nicio înălțare, nicio prăbușire. Doar o întindere calmă și aproape obositoare, ca un cer alb de amiază în care nimic nu tresare.
Meursault nu mi se pare un personaj care coboară sau urcă. El stă. Plutește. Există. E amorțit. Și cred că acesta este cuvântul care îl definește cel mai bine: amorțit. Nu rău, nu crud în mod spectaculos, nu violent prin pasiune – ci golit de vibrație. Un om cu reacții minime, cu un vocabular emoțional redus la strictul necesar biologic.
Moare mama lui – și el observă că e cald.
Iubita îl întreabă dacă vrea să se căsătorească – și el răspunde că „dacă vrea ea, e în regulă”.
Face dragoste – și pare la fel de obosit ca după o plimbare pe plajă.
Nu e un antisocial agresiv, ci unul pasiv. Nu refuză lumea, dar nici nu o întâmpină. Nu se opune convențiilor, dar nici nu le îmbrățișează. Trăiește într-o neutralitate aproape clinică. O existență fără inflexiuni.
Și totuși, există un moment – unul singur – în care se deschide o fisură fină în această platoșă de indiferență. Fragmentul pe care l-am subliniat e poate una dintre puținele clipe în care am simțit că, dincolo de inerția lui, pulsează ceva recognoscibil:
„Când am ieșit din palatul de justiție ca să mă sui în dubă, am recunoscut pentru o clipă mirosul de culoare a serii de vară. În bezna închisorii mele, pe roți, mi-au revenit unul câte unul, parcă din adâncul oboselii ce m-a încercat toate sunetele familiari ale unui oraș pe care îl iubeam și ale unui moment al zilei care mi se întâmpla să mă simt fericit. Strigătele vânzătorilor de ziare, în aerul de acum liniștit, ultimele păsări din scoar, chemările negustorilor de sandvișuri, gemetele tramvaielor pe serpentine și acel zvon al cerului înainte de lăsarea nopții peste port, toate astea am desenat un traseu ca pentru orb, un traseu pe care-l știam în amănunt înainte să intru la pușcărie. Da, era ceasul când, pe vremuri, mă simțeam mulțumit când mă aștepta, fără greș, un somn ușor și lipsit de vise. Și totuși, ceva se schimbase, fiindcă în așteptarea zilei de mâine am găsit doar temnița. De parcă drumurile știute de pe cerul de vară puteau să ducă în egală măsură spre închisoare și spre somnul fără griji.”
Aici, pentru o clipă, Meursault nu mai este doar un corp care reacționează la soare, la căldură, la oboseală. Devine un om care iubește un oraș. Care recunoaște un miros. Care simte o ruptură între ce a fost și ce este.
Dar chiar și această tresărire e lipsită de dramatism. Nu e o izbucnire, nu e o căință, nu e o revelație mistică. E mai degrabă o constatare: lucrurile care duceau cândva spre un somn fără griji duc acum spre temniță. Aceeași lume, altă destinație.
Meursault nu pare incapabil de emoție, ci incapabil de teatralitate. El nu performează durerea. Nu mimează atașamentul. Nu oferă societății reacțiile pe care aceasta le așteaptă. Iar pentru asta este condamnat nu doar juridic, ci moral. Tribunalul îl judecă aproape mai aspru pentru că nu a plâns la înmormântarea mamei decât pentru crima în sine.
Și poate tocmai aici stă miza personajului: în refuzul lui – conștient sau nu – de a minți emoțional. În lipsa lui de empatie declarativă. În această platitudine care deranjează pentru că nu oferă catharsis.
Pentru mine, romanul rămâne monoton, fără urcușuri și coborâșuri. Și e o lectură legitimă. Pentru că Străinul nu seduce prin pasiune, ci prin gol. Nu impresionează prin intensitate, ci prin absență.
Meursault nu e un personaj care „face” mult. E un personaj care este – inert, obosit, plictisit, amorțit. Un om pentru care viața se întâmplă, dar nu arde.
Și poate tocmai această lipsă de flacără este, paradoxal, focul rece al romanului.
