Azi am petrecut bună bucată din zi în sticlărie familiei Rossi. Am colindat străzile Veneției, unele care nu-mi sunt complet străine având amintirile zilelor în care am fost acolo. Într-un început de toamnă văratică, cu băieții lângă mine și cu sufletul plin de uimire la auzul gondolierilor l-am sunat pe tata pentru a-i împărtăși emoția care mă sugruma. Sunt atât de proaspete acele amintiri încât mă podidește plânsul, acum de tristețe că tata nu mai e, atunci plânsul fiind de bucurie pură. Scriitura lui Tracy Chevalier este atât de plină de detalii încât pot simți gustul, mirosul, textura din casa familiei Rossi precum și foșnetul mării din canalele venețiene cu tot zumzetul lor, peste toate coborând dialogurile spumoase și cântecele gondolierilor.
E fascinant cum pot fi cu trupul aici și cu mintea și sufletul acolo! Sunt acolo lângă cuptorul în care sticla devine incandescentă așteptând meșterii să-i dea forme.
Sunt lângă lampa unde se făuresc mărgelele colorate învăluită de mirosul rânced dat de grăsimea animală încinsă.
Sunt lângă vanele pline de rufe ce trebuie spălate.
Sunt plina de speranța că ciuma nu va decima întreaga familie, Orsola reușind a plăti cele necesare supraviețuirii folosind mărgelele confecționate de ea.
Parcă vreau să citesc mai repede, dar în egală măsură să nu se termine visul acesta.
Nu asta-i fascinația lecturii? Bănuiesc cei care nu au acest exercițiu ce pierd? Nu, pentru că dacă ar bănui ar proceda diferit.
