Nu știu despre ce să vorbesc astăzi.
Poate despre diminețile care încep, aproape fără excepție, cu rutina aceea de exerciții fizice care, iată, are deja un mic istoric în spate. Nu simt încă nimic spectaculos. Poate că brațele au mai prins puțină putere. Poate că am lăsat în urmă un kilogram. Poate că spatele pare ceva mai viguros și mai dispus să mă poarte prin zilele lungi. În rest, când mă uit în oglindă, am uneori senzația că am patru sute douăzeci și cinci de ani. Mă cremuiesc acum mai mult decât am făcut-o în toată viața mea și mă întreb, cu un zâmbet amar, dacă nu cumva tocmai aici se află explicația pentru unele întârzieri.
Sau poate ar trebui să vorbesc despre problemele administrative pe care le avem de rezolvat din când în când și despre întâlnirea inevitabilă cu birocrația. Cu formulare, ghișee, reprogramări și oameni grăbiți, apăsați de propriile lor probleme. Ca să fiu sinceră, o parte din încurcătură mi se datorează și mie. Am făcut reprogramare și merg mai departe.
Aș putea să vorbesc despre căutările nesfârșite de materiale, de idei, de abordări și de cărți pe care să le aduc în fața copiilor. Nu doar să le răsfoim împreună, ci să lucrăm cu ele cu adevărat, să le întoarcem pe toate fețele, să le transformăm în experiențe și conversații care să rămână.
Sau despre acest cor al nemulțumirii care pare să cânte necontenit în jurul nostru. Oriunde întorc capul, oriunde îmi ascut urechile, aud doar motive de îngrijorare, de oboseală și de dezamăgire. Până și radioul a rămas deoparte în ultima vreme. La drum, îmi pun căștile și aleg o carte. Nu mai am putere pentru dezbaterile politice, pentru analizele fără sfârșit și pentru veșnicele predicții sumbre. Aud nume, aud scandaluri, aud explicații și justificări, iar undeva, în mine, s-a instalat o oboseală pe care nu o mai pot ignora.
Poate că ar trebui să vorbesc despre cărțile pe care le citesc cu o poftă care mă surprinde chiar și pe mine. Nu știu exact de unde vine această foame. Pe lângă cărțile pe hârtie, le ascult și pe cele citite de alții. Abonamentul la Voxa mi-a accelerat ritmul într-un fel neașteptat. Sar dintr-o poveste în alta fără să-mi mai ofer prea mult timp pentru odihnă sau pentru rumegarea celor citite.
Acum citesc „Pachinko”. În paralel ascult „Nostalgia” lui Mircea Cărtărescu, iar printre ele își face loc și „O viață măruntă” de Hanya Yanagihara. Ascult, apoi mă întorc la carte. Nu pot asculta o carte dacă nu o am și în bibliotecă. Simt nevoia să caut pasajele, să le subliniez, să mă întorc la ele și să le păstrez aproape. Uneori mă întreb dacă nu citesc prea repede. Alteori mă las pur și simplu dusă de curent.
Sau poate ar trebui să vorbesc despre buna mea prietenă, Gabi. Despre cât de dor îmi este de ea și despre faptul că mi-am programat deja revederea noastră pentru sfârșitul lui octombrie. Există un freamăt aparte în pregătirea unei astfel de plecări, mai ales când știi că la capătul drumului te așteaptă nu doar un om drag, ci aproape o altă lume. O lume în care mă simt bine într-un fel pe care cu greu îl pot cuprinde în cuvinte.
Poate ar trebui să povestesc despre fotografiile pe care mi le trimite. Despre minunile acelea de imagini care reușesc să-mi stârnească pofta și nostalgia chiar și atunci când în cadru nu apare nimic spectaculos. Uneori sunt doar niște borcane cu murături. Și totuși, privind fotografia, aproape că mi se umple gura de apă și mă trezesc gândindu-mă cât de bine ar merge o felie rece de pepene roșu lângă mâncărurile nemaipomenite pregătite de soția ei, Robert.
Sunt imagini care nu surprind doar mâncarea, ci întreaga atmosferă a locului. Căldura, generozitatea, tihna și sentimentul acela rar că ai ajuns exact unde trebuie să fii. Doamne, ce mult aștept să ajung din nou acolo!Sau poate ar trebui să vorbesc despre o fetiță pe care o ador. Despre timpul petrecut împreună, despre cărțile pe care le citim, despre lucrurile pe care le construim și despre energia extraordinară pe care mi-o transmite. Despre dorința mea de a-i arăta că profunzimea nu apare peste noapte. Că seriozitatea, repetiția și consolidarea sunt cele care așază temelii trainice. Că talentul este minunat, dar perseverența este cea care îl transformă în ceva durabil.
Aș putea să vorbesc și despre lecțiile de engleză pe care le fac de mai bine de o lună. Despre încercarea de a aprinde câteva becuri încăpățânate pe niște coridoare interioare unde lumina pare să ajungă mai greu. Merg înainte, chiar dacă progresul nu se vede întotdeauna imediat. Uneori învățarea seamănă mai degrabă cu o săpare lentă decât cu o revelație.
Da, cred că despre toate acestea aș putea să vorbesc astăzi.
Dar acum am să închid laptopul. Am să mă întorc la cartea mea de hârtie și am să deschid o bere rece. După încă o alergare care, pentru mine, a însemnat o distanță bună.
Și poate că, până mâine, voi afla despre ce voiam să vorbesc cu adevărat.
