Mâine are loc slujba de pomenire a tatei pentru că au trecut șapte ani. Nu știu când, dar știu cum, multe dintre amănuntele acelor zile fiind extrem de vii în mintea mea. Poate pentru că tata a plecat înainte de veni Moșul. Ori poate pentru că eu am fost cea care a primit vestea de la spital. Sau nu știu cât contează în economia acestui moment faptul că eu l-am scos de la morgă trebuind a garanta că el este și că nu am nici un dubiu asupra morții sale. Nu știu care dintre cele enumerate mai sus ori cârdul neenumerat atârnă mai tare în balanță însă simt că nu l-am jelit cât mi-ar fi fost de ajuns. Poate va veni ziua în care o voi putea face.
E mohorât afară si-n mintea mea iar de data asta știu de ce și de când. Încerc din răsputeri să fie despre mine și viața mea, cea de acum în care sunt mai mult singură doar că nu am pârghiile necesare niște fire invizibile și extrem de tari ținându-mi acțiunile, rostirile într-un registru care nu mi-e prieten. Da, știu, uneltele sunt la mine eu trebuind a învăța să le mânuiesc. Nutresc speranța să reușesc într-un final.
Fiii mei au fost cu mine peste zi, cu cel din regat dimineață, cel de aici alăturându-se în mai multe reprize de-a lungul zilei. Își văd și ei de viețile lor cum pot mai bine bucurându-mă că m-au ales pe mine să le fiu mamă. Am rămas mamă doar că acum mă situez în alt registru așa cum e și firesc.
Mâine nu merg la locul de joacă pentru că am această pomenire însă pe înserat mă voi delecta cu o ciocolată cu piper. Abia aștept!
Ce-am citit astăzi? Printre altele, Ursul păcălit de vulpe. Nu-i așa că nu vă așteptați?
