Uneori nu e nevoie de vorbe.
Corpul înțelege primul.
Pielea are o memorie a ei — mai fidelă decât mintea, mai blândă decât rațiunea.
Ea ține minte atingeri, nuanțe de temperatură, tresăriri, distanțe.
Știe exact unde s-a oprit o mână când dragostea era nouă și cum s-a schimbat atingerea după ce a devenit acasă.
Există o atingere care spune „te doresc”,
alta care spune „te cunosc”,
și una care nu mai spune nimic, dar e acolo — calmă, liniștitoare, completă.
Aceea e atingerea care rămâne.
Uneori, mă gândesc că iubirea se mută din cuvinte în piele.
În felul în care treci pe lângă mine și umerii noștri se ating o secundă în bucătărie.
În palma ta care îmi caută genunchiul sub masă, fără grabă, ca un reflex al siguranței.
În modul în care mă acoperi în somn, fără să te trezești.
Pielea nu minte.
Ea simte când e privită cu blândețe, când e mângâiată din obicei sau din dor, când e dorită sau doar tolerată.
Și mai știe ceva — că liniștea dintre două atingeri poate fi la fel de grăitoare ca gestul însuși.
Când te atingi de cineva zi de zi, nu mai e doar piele. Devine limbaj.
O conversație fără sunet, o promisiune continuă: „încă sunt aici”.
Poate că dragostea nu se pierde, ci doar se mută în epidermă, ca o taină caldă și invizibilă.
Așa învață pielea să știe.
Cine e alături de ea, cine rămâne.
Și, mai ales, cine o atinge cu adevăr.
