Lizuca pleacă să-și spună povestea unor copii din Prahova

Un telefon primit cu câteva zile înainte de a începe anul școlar m-a trimis iar în Dumbravă. O doamnă învățătoare dorea ca anul ce tocmai stătea să înceapă să fie acela al Dumbravei și personajelor ei, Lizuca și Patrocle. Însăși povestea doamnei mi-a mers la suflet fiind una specială, dar pentru că mi-a fost încredințată nu o pot transmite mai departe. Dacă va dori doamna să o rostească și altora rămâne de văzut.
Eu rămân, acum, la Dumbrava atât de dragă mie, acolo unde am petrecut clipe așa de frumoase în diferite momente ale anului, unde anotimpurile mi-au dezvăluit cele mai inedite secrete și locul în care am putut simți cele mai strașnice arome.

Unde s-a arătat Sfânta Miercuri

Coborâră printre livezi, unde adiau miresme calde de cimbrișor și ceară. Garduri foarte înalte de nuiele, cu streașina de spini, se ridicau la dreapta și la stânga. Și salcii bătrâne, cu forme ciudate, își mișcau domol pletele argintii. Lizuca știa că salciile acestea sunt oameni și dihanii, înțeleniți din vremuri vechi de o vrajă. Le privea cu sfială și le asculta cum oftează și cum șoptesc.
Drumul celor doi tovarași mai întarzie o vreme lângă o adunare liniștita de gângănii mărunte și roșii, punctate cu negru.
– Patrocle, acestea-s vacile Domnului, zise fetița.
– Știu, dar haide să mergem, că acuși asfințește soarele, răspunse cățelul.
– Mergem, Patrocle, nu te supăra. Uite, pe coasta de dincolo, se vede dumbrava. Acuși ajungem.
Era în juru-le tăcere și singuratate; ș-o lumină dulce se cernea printre crengile sălciilor. Nu se auzea nici lătrat de câne, nici chemare de pasăre. Parcă intraseră în ținutul unui basm… Deasupra, departe, se pleca cerul albastru spre dumbravă, curgând ca o apă; ș-o împărăteasă pajură plutea pe talazul acela, cu aripile neclintite.
Dar deodată, la o cotitură, răsări ca din pământ o babă mărunțică și mohorâtă, cu ochii mititei și nasul coroiat. Venea încet spre cei doi tovarăși, sprijinindu-se într-un toiegel alb. Patrocle ciuli o clipă urechile, mârâi ușor, apoi rămase cuminte lânga Lizuca.
La doi pași de copil, bătrânica se opri și deschise o gură fără dinți, cu buzele uscate și supte. Întrebă clătinând din cap:
– Așa-i că te duci la bunicuța?
Lizuca o privi uimită. De unde știa bătrâna că ea și cu Patrocle se duc la bunicuța? Apoi înțelese și zâmbi:
– Așa-i că matale ești Sfânta Miercuri? vorbi ea fericita. Până acuma nu te-am văzut niciodată, dar acuma te cunosc. Unde ți-i cațelușa cea cu dinții de fier și cu măselele de oțel ?
Sfânta Miercuri răspunse, zâmbind:
– Am lăsat-o acasă, să-mi păzească gospodaria.
– Da? îi răspunse Lizuca. Noi nu ne temem de dânsa, că suntem oameni buni. Sărut mână, Sfântă Miercuri, acuși asfințește soarele și Ptrocle se teme să nu întârziem.
– Du-te, puiu babei, îi răspunse bătrâna punându-i mâna în creștet. Mata ești o copiliță orfană și năcăjită.
Cei doi tovarăși trecură înainte. Sfânta Miercuri rămase o clipă uitându-se după ei. Parcă stătea în cumpănă, nehotărâtă. Apoi apucă la deal și, cu destulă greutate, trecu pârleazul unei grădini. Lizuca și Patrocle grăbiră pasul. Livezile rămaseră în urmă și ei ajunseră în fundul văii, la o punte de lemn și la un pârâu care clipea și gâlgâia prin ierburi și printre maluri înalte de humă.
Broaștele, care stăteau de pază la punte, săriră în apă, una după alta. Lizuca se opri, cu inima bătând; apoi, văzând că Patrocle rămâne nepăsător, înțelese că nu-i nici o primejdie.
– Eu, cu Patrocle, nu mă tem de nimica, murmură Lizuca și trecu puntea.
Văzu o clipă în apă o fetiță fantastică și un cățel ciudat. Și fără să se mire prea mult, intră în iarba dumbravii.
Mesteceni, plopi și ulmi se ridicau la deal pe costișă, cu ramurile încurcate și neclintite în vâlvoarea asfințitului.
De acolo de sus, curgea parcă pe sub ramurile arcurilor un păienjeniș de ape trandafirii. Și în tăcerea poienițelor, pe un gheb de pădureț bătrân, o ciocănitoare vesti sosirea drumeților.
Ca și cum erau așteptați, păsărelele mărunte apărură legănându-se pe vârfuri mlădioase de sânger. Priveau pe Lizuca cu ochișori ca vârfuri de ace și-o întrebară toate deodată ce căuta în împărăția lor.
Însă Patrocle era acolo.. Ridicându-se pe picioarele de dinapoi, hămăi la ele de două ori și le amenință cu laba.
Râzând mărunțel, păsărelele se făcură nevăzute. Dar în furca unui mesteacăn apăru alt stăpân al locului: un mierloi mirat, care se uita la fetiță când cu ochiul drept, când cu cel stâng. Era negru și cu ciocul galben. Și cu mare îndrăzneală striga înspre Lizuca, cu glăsușoru-i de fluier:
– Chiorchioșeto hai!
„E cam obrăznicuț dumnealui…” gândi Lizuca. Și-l întrebă cu blândeță:
– Ce ți-am făcut eu matale, de spui că-s urâtă și încrucișată? Eu sunt o fetiță necăjită și mă duc la bunicii mei.
Mierloiul sări pe o crenguță mai apropiată, privi blând pe fetiță și ciripi moale în gușă:
– Lizuca… Lizuca…
Fetița începu a râde. Patrocle se năpusti asupra mesteacănului și mierloiul săgetă prin păienjenișul de aur spre tainițele dumbrăvii.
Duduia Lizuca găsește gazdă bună în dumbravă.
Îndată ce soarele scăpată după culme, luna, alungată de pe tărâmul celălalt, ieși în răsărit în marginea dumbrăvii.
Niciodată Lizuca nu văzuse luna așa de aproape și așa de mare. O neliniște i se furișa în suflet. Spre asfințit, în fundul pădurii, clipeau încă fire de jar sub spuza; într-acolo se strecurau pe nesimțit cele din urma păsărele, dându-i bună-sara. Și cu toate că spre răsărit se înroșea luna și creștea lumina peste pâcla ogoarelor, în pădure o umbră tainică și deasă se întindea, izvorând din văi și cotloane necunoscute.
Lizuca se simțea puțintel înfricoșată.
– Ce ne facem noi, Patrocle? întrebă ea pe cățel. Drumul nu se mai cunoaște.
Prin ușoară întunecime viorie, cățelul îi atinse mâinile cu botul și o privi amical. Cu Patrocle lângă dânsa, n-avea de ce se teme. Asta o vedea foarte bine duduia Lizuca.
– Patrocle, îi zise ea, eu știu că tu ești cățel vrednic și viteaz; dar ce ne facem noi dacă ne-om rătăci în pădure? Acu ar fi bine să cioplim o toacă de lemn de tei și s-o aninăm într-un vârf de copac. Când bate vântul, toaca suna și bunicii ne caută și ne găsesc. Dar nu putem face toaca, pentru că n-am luat cuțit de-acasă.
– Se-nțelege, răspunse Petronela, fără cuțit nu facem nici o ispravă.
– Atuncea ce-i de făcut? Iaca, în cer, Dumnezeu a aprins lumânările, dar cărarea tot nu se zărește. Așa nu putem sta. Eu zic să căutăm un culcuș.
– Ăsta-i lucru prea ușor, răspunse Patrocle.
– Bine; atuncea hai să mergem. Dar cui putem cere noi găzduire într-o noapte ca asta și în așa singurătăți?
Cățelul porni înainte, adulmecând prin iarbă. Copilița băga de seamă că de-o parte și de alta a cărării florile își plecaseră capetele și dormeau. Într-un colț de umbra îi apăru o luminiță.
– Acolo trebuie să fie o căsuță pentru noi, murmura duduia Lizuca.
Apropiindu-se de lumina licuriciului, cunoscu că se afla lângă o scorbură de răchită bătrână. Pletele lungi ale ramurilor cădeau către ea și se clătinau alene.
– Asta-i o casă foarte bună, mormăi Patrocle.
Atunci Lizuca își ceru voie de la răchită:
– Mătușa răchită, șopti ea cu sfială, ne dai voie să intrăm în casă la mata?
Răchita o mângâie lin și îi dădu drumul în scorbură.
– Aicea-i foarte bine, Patrocle, grăi fetița, cuibărindu-se. Văd că este saltea și pernuță de mușchi. Mă învelesc cu paltonașul și-mi pun bereta în cap și pot dormi împărătește. Uite, este loc și pentru tine.
Cățelul intra și el în scorbură, pe fereastră, și se ghemui lângă copila.
Lizuca începu iar a vorbi încet:
– Patrocle, eu cred că nu trebuie să ne temem de mama pădurii. Aici îs locuri curate… Sfânta Miercuri sta aproape. Știi de ce mă tem eu?
– De ce te temi?
– De bursuc. Am auzit că bursucu-i foarte rău.
– N-are decât să vie, mormai cu dispreț Patrocle; am eu ac de cojocul lui! Chiar în clipa aceea, Lizuca dădu un țipăt. O umbră răsărise într-o dâră de raze, țupăind către scorbura. Din când în când se oprea, se înalța și mișca două coarne lungi și drepte.
Lizuca abia putu să îngâne cu spaimă:
– Iaca bursucu, Patrocle!
C-un lătrat scurt, Patrocle se și repezise. Cornițele fantasmei căzură. Lizuca o mai văzu numai o clipă prăbușindu-se năprasnic spre tufărișuri.
– Știu eu că Patrocle nu se teme de nimica! zâmbi ea.
Se auzi glasul cățelului țâhnind răsunător în pădure.
– Patrocle, strigă fetița; nu mă lasă singură. Și scoțând capul din scorbură, duduia Lizuca aștepta, în tăcerea cuprinsului, întoarcerea tovarășului ei. Îl auzi într-un târziu venind: tip-tip. Intra gâfâind și se cuibări lângă ea. Apoi mormăi nemulțămit:
– N-a fost decât un iepure!
– Grozav se temea de mata! îi zise Lizuca cu admirație, mângâindu-l. În dumbravă se făcuse deplină tăcere și un întuneric tainic, prin care totuși ochii vedeau cu ușurința. În tăcerea aceasta, un greieruș începu să țârâie melancolic, aproape. Lizuca îl ascultă, atentă.
– Cântă frumușel, șopti ea.
– Da, dar nu prea mă lasă să dorm, mormăi Patrocle.
– Nu știu de ce, dar mie nu mi-i somn deloc. Așa-i de frumos și de bine… Eu n-am cunoscut niciodata dumbrava asta. Acum văd că-i o pădure ca-n poveștile pe care mi le spunea mama… Nu mai suna greierul. A tăcut.
– A făcut foarte bine, îngână somnoros Patrocle.
Tăcu greierușul. După el o privighetoare își umflă de câteva ori glasul, pe un vârf de smicea într-o rază de lună.
– Asta ce-i? întreba cu mirare fetița. Patrocle nu-i raspunse.

Dumbrava rămase iar tăcută în fumul ei de lumină, ca într-un vis. Și duduia Lizuca înțelegea că în farmecul acela are să se-ntample ceva deosebit. Și aștepta cu inima bătând și cu ochii ațintiți.

După ce am trimis coletul iar el a ajuns în bune condiții la destinatar, am avut marea plăcere de a primi de la doamna învățătoare un mesaj. Are 5 secunde, dar cât înseamnă aceste 5 secunde.

Fie ca aceste personaje să vi se așeze la suflet și să le îndrăgiți în aceeași măsură în care le iubesc și eu de atâția ani. Și vă invit aici, acasă la ei!

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: