Îmi aduc aminte perfect cum s-au derulat lucrurile acum șapte ani și cum am ajuns să fac acest blog de care acum sunt foarte fericită.
Despre nașterea lui am mai scris. Așa cum am tot amintit despre oamenii care mi-au dat imboldul și m-au încurajat să-l fac.
Am crezut în el pentru că am crezut în pasiunea mea, cea care nici acum nu a pălit și în care îmi găsesc liniștea și refugiul. Dacă a fost ușor? Nu știu ce să spun.
Cred că a fost ok de vreme ce am continuat poate și pentru că acest blog este ca un jurnal personal. Unul în care mă prezint așa cum sunt, fără cosmetizări ori mai știu eu ce adaosuri. E drept că aici nu sunt scrise chiar toate ofurile pentru că nu e bine să spui chiar totul, societatea și lumea în care trăiesc nedorind acest lucru.
Dar au fost șapte ani frumoși, cu multe întâmplări minunate și cu secvențe de neînlocuit. Cele care alcătuiesc viața mea și a familiei mele, așa cum este ea. Și cele în care m-am dăruit, cu toată ființa mea, oamenilor care mi-au venit în întâmpinare fără a cere nimic în schimb.
E o perioada complicată, grea, pe care nu mă gândeam a o traversa vreodată. E o perioadă în care totul a încremenit și-mi place să cred pentru a renaște și pentru a vedea dacă ne putem regrupa. Putem, sau mai bine spus, e musai să o facem pentru a putea supraviețui.
Pentru a fi bun exemplu copiilor noștri și pentru a le demonstra că se poate . Chiar se poate!
La mulți ani, nouă!
