Târgul Gaudeamus a fost locul în care am văzut această carte iar ea s-a regăsit pe lista noastră de achiziții. Am vorbit mai pe larg despre ele (adică despre cărți) în acest articol.
Rikki-Tikki-Tavi este o povestire de Rudyard Kipling publicată inițial separat, în 1893, și inclusă ulterior în „Cartea junglei”. Autorul relatează, în stil encomiastic, dar și cu umor, faptele eroice ale unei tinere și curajoase manguste în India colonială. (wikipedia) A apărut la noi la editura Arc, iar alături de această povestire atât de cunoscută mai găsiți încă două: „Motanul care hoinărea de unul singur” și „Puiul de elefant”.
În prima, cea care dă de altfel și titlul cărții este vorba despre o familie de englezi stabilită în India. Această familie are trei membri: mama, tatăl și băiatul lor, Teddy. S-ar putea crede că ei sunt protagoniștii poveștii, dar nu este așa. Adevărații „actori” sunt animalele din casa și grădina lor:
Rikki-Tikki-Tavi, o mangustă cenușie indiană; numele ei provine de la „strigătul de luptă” al animalului: Rikk-tikk-tikki-tikki-tchk!
Nag și Nagaina, o familie de cobre indiene; numele lor provine din cuvântul care desemnează „cobra” în Darzee
o pasăre-croitor; numele lui înseamnă „croitor” în limba hindi
Chuchundra, un chițcan de casă asiatic.
Veți descoperi în poveste niște personaje ce au o multitudine de calități și de la care avem ce învăța, mici și mari.
Am descoperit, cu această ocazie, că există și un desen animat, foarte frumos, pe care vă invităm să-l urmăriți.
Rikki Tikki Tavi old cartoon || Chuck Jones movies
În a doua povestire facem cunoștință cu ceea ce s-a întâmplat în vremurile de demult, atunci când animalele domesticite de om erau încă întru totul sălbatice. Câinele era sălbatic, și Calul era sălbatic, sălbatică era și Vaca, era sălbatică și Oaia, și Porcul era sălbatic-sălbatic, și locuiau cu toții în Pădurile Sălbatice și umblau pe unde le trecea prin cap.
Este interesant de urmărit cum în această sălbăticie lucrurile sunt pe cale să se schimbe într-un mod cu totul inedit. Veți descoperi iscusința unei femei de a realiza toate acestea.
În cea de-a treia povestire facem cunoștință cu un elefănțel, care de curios ce era mânca bătaie de la toată lumea, tot timpul. Este o povestire cu care mulți nu vor fi de acord și o vor considera prea crudă, pentru că în ea se regăsesc, de multe ori (parcă de prea multe) cuvinte „grele”, cum ar fi:
„a primit o lovitură puternică după ceafă cu un picior foarte vânjos”
„ea l-a pocnit cu o copită foarte dură”
„l-a lovit cu copita sa cea mare și grea”
„l-a bătut pe nepot cu laba sa păroasă-păroasă”
Toate aceste expresii le găsiți pe pagina de început a poveștii dar
Puiul de Elefant tot nu se potolea și întreba, întreba despre tot ce vedea, auzea, gusta, mirosea, despre ce atingea, iar unchii și mătușile, în loc de răspuns, îl băteau într-una.
Nu doresc a vă spune cum se desfășoară restul acțiunii, dar vă pot mărturisi că finalul este unul fericit, în care micuțul reușește să-și ajute întreaga breaslă și să rămână extrem de politicos.
Spor la citit!
