O minunată zi de sărbătoare cu mai multe feluri de… ouă

Hristos a înviat!

O autentică zi de primăvară cu șaptesprezece grade în termometre, dar cu un vânt nu prea prietenos. O zi în care toată natura parcă a fost la întrecere în a-și etala frumusețile, asta după ce ninsorile și gerul nu de mult plecate le-au zădărnicit apariția.
Nu e ca în sud, acolo unde au explodat toate, flori, frunze, ierburi, aici totul e mai pe încet, dar chiar și așa se simte o grabă. În secolul ăsta totul e pe fugă, nemaiavând timp decât pentru a ne trage sufletele, de multe ori tot din mers.
Nu ai ce face, trebuie să te străduiești să ții pasul pentru că sunt puțini cei care te mai așteaptă și mai au răbdare. Din ce în ce mai puțini.
Mie nu-mi plac așa de tare zilele în care trebuie să stai. Poate suna bizar, dar mă obosește lățeala asta de pe un pat pe altul ca să nu mai vorbesc de hrana care este din belșug. Nu am prea mâncat că nu am putut, am ciugulit câte puțin și nu din fiecare. În schimb, am avut ocazia după nici nu mai știu câtă vreme să petrec câteva ore singură, iar asta mi-a făcut bine.
După ce l-am tot întrebat pe Luca dacă nu vrea să meargă cu mine la muzeul Ion Irimescu, acolo unde astăzi a fost prezentată o expoziție inedită – 7 ouă de Paște din colecția Muzeului Național Liechtenstein, am plecat singură, ocazie cu care am mai hoinărit pe dealurile din oraș.

Am fost dezamăgită de ea, pentru că mă așteptam să văd altceva, pentru care, în prealabil, m-am și documentat. Din punctul ăsta de vedere am ieșit câștigată.

Peter Carl Fabergé (în rusă: Карл Гу́ставович Фаберже́, Karl Gustavovich Faberzhe), cunoscut de asemenea sub numele de „Karl Gustavovici Fabergé”, (n. 30 mai [S.V. 18 mai] 1846 – d. 24 septembrie 1920) a fost un bijutier rus, cunoscut îndeosebi pentru „Ouăle Fabergé”, bijuterii realizate din metale și pietre prețioase, la baza cărora se află tradiția pascală.

Tatăl său era un bijutier, iar Peter Carl a preluat afacerea acestuia, după moartea sa. În 1885, țarul Alexandru al III-lea al Rusiei i-a cerut lui Fabergé să facă o bijuterie în formă de ou de Paște pentru soția sa, astfel apărând celebrele Ouă Fabergé.

De la moartea lui Hiskias Pendin în 1882, Carl Fabergé și-a asumat răspunderea conducerii afacerii, de unul singur. Carl a obținut titlul de Maestru Aurar, care îi permitea și folosirea mărcii proprii, pe lângă cea a firmei. Reputația lui Carl Fabergé era atât de bună, încât s-a făcuta rabat de la regula examinării ce dura 3 zile. Fratele său Agathon, un designer talentat și plin de creativitate, s-a alăturat afacerii din Dresda, unde e posibil să fi urmat cursurile Școlii de Arte si Meserii.

Carl și Agathon au făcut senzație la expoziția ce a avut loc la Moscova în 1882. Carl a primit medalia de aur și medalia Sfântul Stanisias. Una din piesele Fabergé expusă, a fost o replică a unei brățări scite, din secolul IV înainte de Hristos ce făcea parte din colecția Hermitage. Țarul a declarat că nu poate face diferența dintre piesa originală și cea realizată de frații Fabergé și a ordonat ca aceasta să facă parte din Colecția Ermitaj, ca un exemplu al măiestriei bijutierilor contemporani. Casa Fabergé cu bijuteriile lor, intraseră în atenția casei regale a Rusiei.

Când Peter Carl a preluat afacerea, s-a produs o schimbare de la producția de bijuterii „la mod” în stil francez de secol al XVIII-lea, la producția de bijuterii ca piese de artă. Rezultatul a fost readucerea în procesul de fabricație a procedeelor de emailare și utilizarea fiecărei pietre, în așa fel incât să îi fie puse în evidență calitățile. Nu era neobișnuit pentru Agathon, să creeze până la 10 modele de ceară ale bijuteriei, înainte de a decide care este varianta cea mai potrivită. La scurt timp după venirea lui Agathon în Casă au fost introduse obiectele de lux: obiecte aurite îmgogățite cu email, de la întrerupătoarte pentru bec la cutii pentru țigarete, inclusiv obiecte fanteziste. (sursa: wikipedia)

Dar am fost încântată să revăd operele prolificului sculptor, pe care acum le-am analizat cu alți ochi.

Am stat mult, destul de mult și am privit în tihnă exponatele. În muzeu nu era multă lume, să fi fost până-n zece persoane, printre care și doi copii.

Am plecat cu o bucurie și cu nările pline de mirosul bronzului în care sunt executate cele mai multe lucrări. Impresionante!

Către sfârșitul vieții, s-a retras în Fălticeni, unde s-a ocupat de muzeul care adăpostește jumătate din operele sale și pe care Irimescu le-a donat orașului (314 sculpturi și 1.000 de desene), dând naștere celei mai mari colecții permanente de autor din România”. Maestrul o rezuma ca fiind oglinda vieții și activității sale, sau, mai exact, în formularea sa proprie: „Muzeul de-aici este expresia vieții mele din tinerețe până la cei 96 de ani, în care am pășit. Fiecare lucrare are povestea ei: cum am început-o, gândurile care m-au îndreptat spre ea, momentele de bucurie, dar și de deznădejde, când vezi că ceea ce ai făcut nu iese cum ai fi vrut. Ele îmi vorbesc fiecare de povestea sa. Unele au fost create la Iași, unde am fost profesor; altele la Cluj, unde iarăși am fost profesor, și la București, unde am trăit și ca profesor și unde se afla atelierul meu, pe strada Pangratti. Altfel spus”, a conchis Ion Irimescu, „Muzeul acesta îl consider o carte unde mi-am scris amintirile unei vieți”… (sursa: radioiasi.ro)

Și pentru că afară era așa de cald, m-am hotărât să fac un ocol pe dealuri și să nu aleg drumul drept către casă. Eram cam gros îmbrăcată, cu un pardesiu negru, lung până-n pământ, dar mi-am luat o sticluță cu apă și am rezolvat problema.

Doar cu câteva zile în urmă le străbătusem, atunci alături de Luca, însă de data asta numai păsările și vântul mi-au fost parteneri la dialog. Și vreo câțiva câini din multitudinea celor existenți, cei care s-au arătat interesați de persoana mea, unul chiar prea interesat!

În drumul meu am trecut și pe la cimitir, să-i mai spun tatei una-alta, și cu acest prilej m-am gândit să vă arăt și pietrele ce se află la mormintele sculptorului Ion Irimescu și a mamei sale, ei dormindu-și somnul de veci tot acolo.

Mă bucură plimbarea de astăzi pentru că mi-a demostrat, dacă mai era nevoie, de felul cum percepi aceleași lucruri în mod diferit, în funcție de anii pe care-i tot aduni. E și de bine, dar și de rău.

Numai că nu poți interveni.

Final de periplu englezesc – ziua a noua – tot cu Berend

Iată că a sosit și ziua plecării. Cea pe care nu o așteptam deloc, nici unul dintre noi.Poate va veni și momentul în care vom putea zăbovi mai mult, dar acum trebuie să ne reîntoarcem la activitățile noastre, și ce-i mai important, la școala pe care o urmează Luca.
Cu toate că nu s-a lăsat pe tânjală, lucrând în fiecare zi câte ceva, mai este de recuperat din materia predată preț de cele 10 zile cât a lipsit. Am înțeles de la colega lui, cea drăguță care ne-a dat temele, că au lipsit mulți copii, în unele zile chiar și 10, pentru că sunt bolnavi.

Revenind la plecarea noastră, cu o zi înainte, atunci când am căutat bilete pentru a ajunge la aeroport, am constatat că nu avem legătură ok și trebuie să plecăm mai devreme pentru a putea prinde avionul. De la Colchester la Londra – aeroportul Luton este o distanță destul de mare, pe care am parcurs-o din mai multe bucăți.
Astfel, am luat taxi-ul la ora 10:15, care ne-a dus la stația de autobuz, de acolo de unde pleacă mașinile spre destinație. Biletele, pentru un adult și un copil, au costat 50 lire.
Înainte de a pleca, am bâut câte ceva cald, am făcut niște senvișuri pentru drum și am verificat dacă totul rămâne în ordine.
Răzvan deja era plecat la Universitate, acolo unde a avut de susținut un proiect, în fața unei audiențe destul de mari, așa că a rămas să ne descurcăm singuri, spre nemulțumirea lui Luca.

Taxiul a sosit la timp și așa am avut răgazul necesar să prindem primul autobuz.

Prima stație a fost la Stansted, aeroportul pe care am aterizat atunci când am venit. De data asta am coborât pentru a lua alt autobuz până la Luton. Nu am avut mult de așteptat, doar treizeci de minute, și cum totul a mers ceas, la ora stabilită am plecat spre destinația finală.

Odată ajunși, ne-am încurajat pentru perioada destul de mare pe care am avut-o de așteptat: 5 ore.

La ora 15:00 am făcut check-in-ul, am trecut de controlul de frontieră și am ajuns în zona în care totul este la supra preț, așa cum este în toate aeroporturile din lumea asta. Am auzit multe discuții legate de dorințe și putințe, însă fiecare după puteri și după buzunare ori carduri.

În ciuda faptului că aveam mâncare la noi, aromele l-au doborât pe Luca, dorindu-și să mănânce o mâncare caldă, alegându-și un meniu japonez de la Wasabi. Aici porțiile erau destul de mari, sățioase, și nu a putut să mănânce tot, dar satisfăcându-și pofta.

Ei, cu burta plină altfel se vede lumea și orele de așteptare! Am mai citit, am mai privit, am mai băut o apă și așa, la 17:45 a fost anunțată poarta la care se făcea îmbarcarea. Numai că, nu știu din ce motive, totul a întârziat cu mai bine de jumătate de oră, acest fapt aducând o stare de tensiune în rândul călătorilor, mulți dintre ei cu carențe mari comportamentale. Aveam să descopăr mai târziu că nu contează nația pentru a demonstra că există aceste lipsuri de comportament.

Pe o ploaie torențială, cum altcumva, și un vânt pe măsură, la un moment dat am urcat și în avion.

Iar acolo am avut parte de o situație inedită pentru că un grup de 12 tineri englezi au cântat, râs, dansat și băut cât a durat zborul. Nu au fost recalcitranți, ci foarte bucuroși, dar eu nu am mai văzut așa o harababură în timpul unui zbor. Unde mai pui că la check-in, cei de acolo au dat bilete pe rânduri care nu erau în avion, adică în avion erau doar 26 de rânduri iar ei au dat locuri pe 29 A, B. C. Noroc că erau multe scaune neocupate și așa s-a rezolvat problema.

Noi am citit, o bună bucată de drum, asta și pentru că Luca a fost foarte încântat de faptul că în avion era semi-întuneric și a trebuit să aprindem „veioza”. Copilul a terminat volumul 5 din seria lui Lemony Snicket, „The Austere Academy” (Series of Unfortunate Events) cel pe care-l cumpărasem de la Waterstones cu câteva zile în urmă.

După ce a terminat-o, a vrut să mai cititm din cartea noastră: Insula lui Abel de William Steig. Cum o vom termina, vă vom spune ce și cum e cu ea, însă vă putem mărturisi că este foarte frumoasă.

Luca a tot privit pe geam, dar nu a reuși să vadă nimic, imaginea fiind mai ofertantă la aterizare.

Era trecut de miezul nopții când am ajuns însă important este că a fost bine. Obosiți și plini cu mii de gânduri, ne-am dus la culcare, așa sentimentele culcușindu-se în mintea și inimile noastre. Și am adunat câteva. 🙂

O experiență pe care nu știu cât de priceput trebuie să fii pentru a o descrie așa cum a fost cu adevărat. Pentru mine, Londra este o destinație mai specială, iar motivele sunt lesne de dibuit și sunt foarte fericită că am putut reveni. Aș face-o oricând, fără nici o reținere. Vă invit să experimentați și voi pentru că merită. Mulțumesc frumos și domnului K.J. Mecklenfeld, fără de care nu am fi vizitat minunăția de muzeu al jucăriilor.
Mai sunt multe de povestit, despre hotel, metrou însă voi căuta să consemnez și aceste lucruri pentru a fi de ajutor și altora. Poate.

Albinele, simbolul hărniciei

Fac ce fac și numai printre albine mă învârt. Atât de mult a auzit Luca vorbindu-se despre albine că a luat iar Autobuzul magic la puricat. E o carte atât de frumoasă că de câte ori îi vezi coperta nu ai cum să nu o deschizi. Și așa mai reîmprospătezi câteva informații despre viața celebrelor hărnicuțe. Și la școală, la biologie, tot despre albină s-a vorbit așa că este omniprezentă. Am lucrat pe cartea asta minunat și dacă vreți să vedeți, puteți accesa link-ul de mai jos.

Niște Spiriduși bâzzzâitori!

Eu am continuat să meșteresc, cu bucurie, câteva materiale pentru o grupă a albinuțelor. Se pune de-o evaluare și era necesar un suport.

Spor la învățat și la jucat!

Advent 2017 * Ziua cu numărul 10

O zi de duminică plină cu de toate: pregătire pentru teza de mâine de la matematică, teme la cea mai rămas, citit destul de mult și cu plăcere, iar pentru mine ceva retușuri la lucrările mele.

– Ce nu-ți place deloc să faci?
– Să desenez!

Cartea zilei se numește Hugo pur și simplu genial, apărută la editura Rao iar prezentarea editurii o puteți asculta mai jos.

A trecut și ziua cu numărul 10. Tot mai puține au rămas!

Literatura de azi – Vă place Beethoven?

E toamnă. Termometrul nu mai lasă gradele să urce până acolo unde să fie cald și bine. Cauți modalități să-ți încălzești trupul și sufletul. O ceașcă de lapte cald ori una de ceai ar fi binevenite. Ori o carte cu care să-ți învelești mintea.
Dar iată că mai există o variantă pe care, poate, nu ați avut-o în vedere până acum: turneul „Vă place …?”.
Aflat la a VI-a ediție, acest eveniment își dovedește constanța. Răzvan Suma și Daniel Goiți, doi muzicieni de excepție, alături de două instrumente magice, un pian și un violoncel, pornesc din nou la drum, punându-ne întrebarea „Vă place Beethoven?”. Iar publicul va putea răspunde în perioada 11-30 octombrie 2017, în 8 orașe din România.     
(sursa foto: radio cluj)

Cei doi muzicieni anunță un duel instrumental spectaculos unde ei vor interpreta trei sonate pentru pian și violoncel, semnate de celebrul compozitor german: Sonata în la major, op. 69, nr. 3, reper absolut și revoluționar al genului, alături de Sonata în do major, op. 102, nr. 1, și de Sonata în re major, op. 102, nr. 2.
Iată ce spune Răzvan Suma: „Ne-am propus în acest an să oferim publicului o incursiune în universul Sonatelor pentru violoncel și pian de Beethoven. Sunt convins că această alegere va aduce un răspuns cum nu se poate mai inspirat la provocarea noastră: Vă place Beethoven? La această întrebare nu răspundem doar noi, instrumentiștii fascinați de universul acestui titan al muzicii clasice, care a consacrat sonata ca gen muzical și a acordat violoncelului și pianului rol de protagoniști egali în aceste compoziții denumite de muzicologi “sonate totale, fluide”. Răspunde publicul, în primul rând, și sunt convins că va fi un răspuns unanim, fără echivoc. Ne întâlnim la Timișoara, la startul turneului, pe 11 octombrie. Vor urma pe harta aventurii noastre din acest an Sfântu – Gheorghe, pe 14 octombrie, Alba Iulia pe 15 octombrie. Ajungem la Deva pe 16 octombrie, la Bistrița pe 17 octombrie și la Iași pe 18 octombrie. Venim la Sala Radio pe 24 octombrie, și vom încheia turneul la Pitești, pe 30 octombrie. Vă invităm să pornim la drum împreună!”.
Solist concertist al Orchestrelor și Corurilor Radio, Răzvan Suma este unul dintre cei mai activi tineri muzicieni români. A susținut sute de recitaluri şi concerte în România și în străinătate și a participat la festivaluri internaționale de prestigiu. Suita de proiecte Vă place Bach?, Vă place Brahms?, Vă place tango? sau Vă place Schu…? l-a plasat pe Răzvan Suma în topul celor mai cunoscuți și apreciați violonceliștilor români. La acestea se adauga turneele Seară spaniolă și Seară britanică și turneele grupului ArgEnTango – Piazzolla, o poveste autentică, dar și proiectul și Tango la Cetate.
Pianistul Daniel Goiți, absolvent al Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, şi-a desăvârşit formarea artistică în cadrul Academiei de Arte din Berlin, a fost invitatul unor importante festivaluri şi a realizat concerte şi recitaluri în Grecia, Austria, Republica Moldova, Franţa, Ungaria, Germania, Marea Britanie şi SUA. A concertat în România alături de cele mai importante orchestre şi a susţinut recitaluri în ţară şi peste hotare. A fost distins cu premii la numeroase competiţii naţionale, a obţinut Premiul I al Concursului George Enescu și Premiul I la Concursul Internaţional Arthur Schanbel din Berlin, iar în prezent este invitat să jurizeze în cadrul unor importante concursuri muzicale.
Itinerarul turneului „Vă place Beethoven?”:
11 octombrie, ora 19.00: Timișoara, Sala Capitol
14 octombrie, ora 19.00: Sfântu-Gheorghe, Centrul de Cultură Arcuș
15 octombrie, ora 19.00: Casa de Cultură, Alba Iulia
16 octombrie, ora 19.00: Sala Pro Arte, Deva
17 octombrie, ora 19.00: Bistrița, Sinagoga
18 octombrie, ora 19.00: Iași, Aula BCU
24 octombrie, ora 19.00: București, Sala Radio
30 octombrie, ora 19.00: Pitești, Sala Filarmonicii
Organizatori: Asociația Culturală „Analia Selis”;
Coproducător: Centrul Cultural Media Radio România
(sursa foto: youtube.com)

Sărmane Beethoven pentru tine nu există fericire pe lumea asta. Numai pe tărâmul idealului, numai acolo îţi vei găsi prieteni. Supunere, supunere deplină în faţa ursitei; nu ţi-e dat să trăieşti pentru tine, ci doar pentru alţii, singurul izvor de fericire pentru tine este arta. O, Doamne, dă-mi putere ca să mă pot birui.
(Ludwig van Beethoven)

Articol apărut în revista Literatura de azi.

Machete didactice – Gata? Ați cumpărat uniformele?

Puțin! Încă puțin și școala se reia. Da, te întrebi când or fi trecut trei luni?! Așa cum trec de fiecare dată, cu o viteză din care mai rămâi cu pielea mai ciocolatie, cu câțiva centimetri mai înalt și cu părul decolorat de soare. Despre amintiri nu vorbești decât cu cei pe care-i consideri apți să le asculte. Și sunt vreo doi – trei colegi de la școală.

Dar uniformele, au fost ele cumpărate? Da, cum să nu! Iată!

Activități educative pentru copii – „Spiridușii” în Caruselul Primăverii

Dacă e marți, e doamna Ana și clasa ei de Spiriduși. Și-mi crește inima ca o pâine când văd cum mă întâmpină și așteaptă. Astăzi am primit și un cadou pentru care le-am mulțumit și i-am îmbrățișat!

Am hotărât ca să continui tema cu „primăvara” asta pentru că mai erau atât de multe de vorbit. Rămăsesem datoare de data trecută cu niște fișe pe care ei trebuiau să le decupeze pentru a le completa și am mers mai departe cu ideea.

Piesa principală a întâlnirii de astăzi este „Caruselul” cel cu care eu multe lucruri am pus la punct, cu voie bună și chef. Faptul că participă toți copiii, fiecare dintre ei învârtind roata și răspunzând la câte o întrebare ori două sau chiar trei, garantează reușita întâlnirii.

Dacă până acum  l-am folosit la teme despre sentimente, dinozauri, culori de data asta pe feliile ei și-au găsit culcuș niște jetoane cu imagini de primăvară. Aceleași jetoane le-am avut și eu în mână, cu singura diferență că pe spatele lor se aflau mai multe întrebări aferente imaginii de pe fața jetonului.

Cartolinele au fost laminate și montate pe carusel iar copiii au trecut la treabă asta după ce le-am explicat, cu multe detalii, ce anume vom face. Și a fost așa de frumos. Pentru a vă face o părere, am înregistrat câteva momente.

Toți copiii, fără nici o excepția au învârtit roata și au răspuns nu numai la întrebările de pe cartoline ci și la altele care nu au mai avut răbdare să aștepte și s-au cerut rostite.

S-au auzit întrebări frumoase și răspunsuri și mai și. Iată vreo două exemple:

Cum se numește vehicului din imagine? (era vorba de stropitoare)
Îl poți descrie?
Poți spune o rimă la cuvântul „stropitoare”?
Dar la „rândunică”?
Știi cum se mai spune la „iris”?
Alcătuiește o propoziție în care cuvântul „copac” să se afle la mijloc.

Am învârtit la roată de mă mir că nu ne-a luat amețeala. 🙂

Și a urmat un craft, celebrul „Copac al anotimpurilor”. Știind ce efect a avut asupra lui Luca, m-am gândit că pot reedita acea bucurie. Și am reușit!

Materialele necesare realizării lui sunt:
patru foi de hârtie de culoarea anotimpurilor. Aici am ales verde/primăvară, galben/vară, portocaliu ori mov/toamnă și albastru/iarnă.
Tiparul copacilor era imprimat pe foi.


Apoi am ales buloane, flori, frunze pentru a putea fi lipite pe fiecare copăcel.
Un bețișor de lemn
un cerc de polistiren pentru a putea fi pus copacul.
Fiecare copil a primit o folie în care se regăseau aceste materiale.

Școlăreii au decupat fiecare copăcel în parte, i-au lipit unul în spatele celuilalt, au fixat bețișorul și i-au împodobit. Cine a avut nevoie de ajutor, l-am acordat, atât eu cât și doamna învățătoare.

Nici nu bănuiți ce atmosferă a fost! Despre împodobit, cred că dacă mai avea câteva plicuri bune cu decorațiuni (buloane, paiete, etc) și tot n-ar fi fost de ajuns.                                  
Finalul întâlnirii a avut aromă de căpșuni, atât de îndrăgitele căpșuni!
Abia aștept să vină marțea viitoare. Trebuie să mă gândesc la ce anume vom lucra.

P.S. De la doamna învățătoare Ana a venit următorul mesaj:

Doamna Dana aduce bucuria! Azi o nouă surpriză: un CARUSEL al copiilor isteți, plasat în anotimpul primăvara. Câte întrebări!! Rime și cuvinte buclucașe ne-am pus imaginația la încercare! Și ca totul să fie de poveste, un copăcel cum altul nu o să mai pomeniți a aterizat din mâinile priceputei invitate pe măsuțele noastre. Cum să realizezi un pomișor cu cele patru anotimpuri în coroana-i? Uite așa cum Dana – mama ne învață! Pomișorii? Mâine finalizăm și expoziție realizăm. Rima asta, chiar se ia!!!