„Vegetariana” de Han Kang

Nevastă-mea nu a avut niciodată ceva special în personalitatea ei. Cel puțin așa am crezut până în ziua în care s-a hotărât să devină vegetariană. Sincer să fiu, nici măcar nu m-am simțit atras de ea atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată: nu era nici prea înaltă și nici prea scundă; părul, tuns bob, nu era nici prea lung și nici prea scurt; tenul uscat de nuanță gălbuie, se exfolia într-una; avea pleoape căzute și pomeți puțin proeminenți; era îmbrăcată în haine de culori neutre, inexpresive, ca și cum i-ar fi fost frică să-și arate personalitatea. Încălțată în cei mai simpli pantofi de culoare neagră, se apropiase de masa la care o așteptam, mergând nici prea repede, nici prea încet, cu pași nici prea grei, nici prea ușori. (pagina 5)

Aceasta este descrierea făcută lui Yeong-hye de soțul ei, domnul Cheong, care este un angajat mediocru, nu foarte ambițios, dar nu atât de dramatic. Timpul trece, iar cei doi își continuă viața obișnuită; dar obișnuința lor, se dovedește a fi mai fragilă decât își dau seama.

Lucrurile iau o turnură aparte în ziua în care Yeong-hye aruncă toată carnea din congelator și anunță că de acum înainte va fi vegetariană. Singura explicație pe care o dă soțului ei nu este foarte satisfăcătoare: „Am avut un vis”. Când găsește frigiderul gol, curățat de toate produsele din carne, inclusiv fructele de mare scumpe, el este șocat și nu știe ce să mai creadă. Cum este posibil ca soția lui docilă, plictisitoare și liniștită să se transforme într-o astfel de persoană?
Masca este obișnuința ei de a se adapta la dorințele și așteptările celor din jurul ei. A deveni vegană, a pierde în greutate și a se alimenta cu grăsimea necesară pentru existența umană (dieta ei nu este sănătoasă sau echilibrată), Yeong-hye sfidează aceste așteptări și dorințe, refuzând să continue să trăiască ca soție, al cărui unic scop este de a găti pentru soțul ei, de a dormi cu el.

Violența izbucnește curând în lumea lui Yeong-hye, atunci când tatăl ei încearcă să o forțeze să mănânce o bucată de carne de porc dulce-acrișoară îndesând-o în gura ei. Totul culminează când fata este lovită de tată, așa, ca în tinerețe.

Și de aici totul ia o altă turnură. Toată familia este târâtă într-o sarabandă care face ca relațiile să se destrame iar jurământul lui Yeong-Hye de a rămâne vegetariană este constant într-o familie care se dezintegrează înaintea ochilor noștri. Soțul ei este frustrat de această complicație din viața sa meticuloasă necomplicată și nu poate să creadă că este vorba despre el. (Ce se întâmplă când trebuie să meargă la cină împreună cu șeful său?) Sora ei, In-hye, se luptă cu sentimentul de responsabilitate familială, în timp ce află că, chiar și atunci când un membru al familiei este în dificultate, există atâtea lucruri care se pot face.

„Vegetariana” este o poveste în trei acte: primul ne arată decizia lui Yeong-hye și reacția familiei sale; al doilea se concentrează pe cumnatul său, un artist fără succes care devine obsedat de corpul ei; iar în al treilea pe In-Hye, sora lui Yeong-hy, managerul unui magazin de cosmetice, încercând să-și găsească propriul mod de a face față căderii de la colapsul familiei.

În cele trei părți, suntem presați împotriva structurilor celor mai inflexibile ale societății – așteptările comportamentului, funcționarea instituțiilor – și le privim clacând pe fiecare. Romanul arată în mod repetat fricțiunile dintre pasiunea uriașă și detașare, între dorințele care sunt hrănite și cele care sunt negate. Cu o astfel de violență în lumea internă a acestor personaje și o asemenea impasibilitate externă înnebunită, acele patimi interioare sunt obligate să izbucnească într-un fel iar asta  se va petrece într-un mod nu prea drăguț.

Dorințele lui Yeong-hye par să nu moară atât de mult încât să trăiască diferit. Toate semnele arată că ea dorește să devină ceva ce nu este hrănit prin violență față de alte ființe vii; șezând lângă fântână însoțită de soare, refuzând îmbrăcămintea și umblând goală cât de des poate, gloria și excitarea ei când corpul ei este vopsit cu flori și scăparea ei din spitalul psihiatric, doar să stea în mijlocul copacilor. Vrea să nu mai fie umană. Omenirea este dăunătoare, furioasă, criminală, violentă, aprinsă, geloasă, lacomă – toate lucrurile pe care ea nu vrea să fie. Și astfel ea sfidează oamenii nu numai prin a deveni vegetariană, ci și prin încercarea de a deveni vegetație însăși. Nu vrea să renunțe la viață. Vrea să nu mai trăiască ca noi.

Romanul este senzual, provocator și violent, presărat cu imagini puternice, culori uimitoare și întrebări tulburătoare. Pe măsură ce Yeong-hye se schimbă, limbajul cărții se schimbă, proza ​​măsurată a lumii lui In-hye, narațiunea densă și sângeroasă a Yeong-hye visele lui Hye și descrierile seducătoare ale corpurilor vii pictate cu flori, în stări de transformare sau pierdere. Propoziție cu propozițe, „Vegetariana” este o experiență extraordinară.
Vă invit să o aflați.

Nimic nu are sens.

Nu mai pot îndura.

Nu pot merge mai departe.

S-a uitat din nou la lucrurile din jurul ei. Nu-i aparțineau. Așa cum nici propria ei viață nu-i aparținuse niciodată.

A înțeles în sfârșit ce simțise în acea după-amiază de primăvară, așteptând trenul pe peronul gării. Fusese convinsă că sângele ce se scurgea din corpul ei era dovada că moartea avea să se apropie de ea în câteva luni. Dar a realizat că ea murise cu mult înainte, că viața ei obosită, secătuită de putere, nu era decât o piesă de teatru, o închipuire. (…)

Nu a simțit nici o fericire conștientizând că timpul pe care trebuia să-l trăiască de atunci încolo era, din nou, un timp fără limite.​ (pagina 223)

O minunată zi de sărbătoare cu mai multe feluri de… ouă

Hristos a înviat!

O autentică zi de primăvară cu șaptesprezece grade în termometre, dar cu un vânt nu prea prietenos. O zi în care toată natura parcă a fost la întrecere în a-și etala frumusețile, asta după ce ninsorile și gerul nu de mult plecate le-au zădărnicit apariția.
Nu e ca în sud, acolo unde au explodat toate, flori, frunze, ierburi, aici totul e mai pe încet, dar chiar și așa se simte o grabă. În secolul ăsta totul e pe fugă, nemaiavând timp decât pentru a ne trage sufletele, de multe ori tot din mers.
Nu ai ce face, trebuie să te străduiești să ții pasul pentru că sunt puțini cei care te mai așteaptă și mai au răbdare. Din ce în ce mai puțini.
Mie nu-mi plac așa de tare zilele în care trebuie să stai. Poate suna bizar, dar mă obosește lățeala asta de pe un pat pe altul ca să nu mai vorbesc de hrana care este din belșug. Nu am prea mâncat că nu am putut, am ciugulit câte puțin și nu din fiecare. În schimb, am avut ocazia după nici nu mai știu câtă vreme să petrec câteva ore singură, iar asta mi-a făcut bine.
După ce l-am tot întrebat pe Luca dacă nu vrea să meargă cu mine la muzeul Ion Irimescu, acolo unde astăzi a fost prezentată o expoziție inedită – 7 ouă de Paște din colecția Muzeului Național Liechtenstein, am plecat singură, ocazie cu care am mai hoinărit pe dealurile din oraș.

Am fost dezamăgită de ea, pentru că mă așteptam să văd altceva, pentru care, în prealabil, m-am și documentat. Din punctul ăsta de vedere am ieșit câștigată.

Peter Carl Fabergé (în rusă: Карл Гу́ставович Фаберже́, Karl Gustavovich Faberzhe), cunoscut de asemenea sub numele de „Karl Gustavovici Fabergé”, (n. 30 mai [S.V. 18 mai] 1846 – d. 24 septembrie 1920) a fost un bijutier rus, cunoscut îndeosebi pentru „Ouăle Fabergé”, bijuterii realizate din metale și pietre prețioase, la baza cărora se află tradiția pascală.

Tatăl său era un bijutier, iar Peter Carl a preluat afacerea acestuia, după moartea sa. În 1885, țarul Alexandru al III-lea al Rusiei i-a cerut lui Fabergé să facă o bijuterie în formă de ou de Paște pentru soția sa, astfel apărând celebrele Ouă Fabergé.

De la moartea lui Hiskias Pendin în 1882, Carl Fabergé și-a asumat răspunderea conducerii afacerii, de unul singur. Carl a obținut titlul de Maestru Aurar, care îi permitea și folosirea mărcii proprii, pe lângă cea a firmei. Reputația lui Carl Fabergé era atât de bună, încât s-a făcuta rabat de la regula examinării ce dura 3 zile. Fratele său Agathon, un designer talentat și plin de creativitate, s-a alăturat afacerii din Dresda, unde e posibil să fi urmat cursurile Școlii de Arte si Meserii.

Carl și Agathon au făcut senzație la expoziția ce a avut loc la Moscova în 1882. Carl a primit medalia de aur și medalia Sfântul Stanisias. Una din piesele Fabergé expusă, a fost o replică a unei brățări scite, din secolul IV înainte de Hristos ce făcea parte din colecția Hermitage. Țarul a declarat că nu poate face diferența dintre piesa originală și cea realizată de frații Fabergé și a ordonat ca aceasta să facă parte din Colecția Ermitaj, ca un exemplu al măiestriei bijutierilor contemporani. Casa Fabergé cu bijuteriile lor, intraseră în atenția casei regale a Rusiei.

Când Peter Carl a preluat afacerea, s-a produs o schimbare de la producția de bijuterii „la mod” în stil francez de secol al XVIII-lea, la producția de bijuterii ca piese de artă. Rezultatul a fost readucerea în procesul de fabricație a procedeelor de emailare și utilizarea fiecărei pietre, în așa fel incât să îi fie puse în evidență calitățile. Nu era neobișnuit pentru Agathon, să creeze până la 10 modele de ceară ale bijuteriei, înainte de a decide care este varianta cea mai potrivită. La scurt timp după venirea lui Agathon în Casă au fost introduse obiectele de lux: obiecte aurite îmgogățite cu email, de la întrerupătoarte pentru bec la cutii pentru țigarete, inclusiv obiecte fanteziste. (sursa: wikipedia)

Dar am fost încântată să revăd operele prolificului sculptor, pe care acum le-am analizat cu alți ochi.

Am stat mult, destul de mult și am privit în tihnă exponatele. În muzeu nu era multă lume, să fi fost până-n zece persoane, printre care și doi copii.

Am plecat cu o bucurie și cu nările pline de mirosul bronzului în care sunt executate cele mai multe lucrări. Impresionante!

Către sfârșitul vieții, s-a retras în Fălticeni, unde s-a ocupat de muzeul care adăpostește jumătate din operele sale și pe care Irimescu le-a donat orașului (314 sculpturi și 1.000 de desene), dând naștere celei mai mari colecții permanente de autor din România”. Maestrul o rezuma ca fiind oglinda vieții și activității sale, sau, mai exact, în formularea sa proprie: „Muzeul de-aici este expresia vieții mele din tinerețe până la cei 96 de ani, în care am pășit. Fiecare lucrare are povestea ei: cum am început-o, gândurile care m-au îndreptat spre ea, momentele de bucurie, dar și de deznădejde, când vezi că ceea ce ai făcut nu iese cum ai fi vrut. Ele îmi vorbesc fiecare de povestea sa. Unele au fost create la Iași, unde am fost profesor; altele la Cluj, unde iarăși am fost profesor, și la București, unde am trăit și ca profesor și unde se afla atelierul meu, pe strada Pangratti. Altfel spus”, a conchis Ion Irimescu, „Muzeul acesta îl consider o carte unde mi-am scris amintirile unei vieți”… (sursa: radioiasi.ro)

Și pentru că afară era așa de cald, m-am hotărât să fac un ocol pe dealuri și să nu aleg drumul drept către casă. Eram cam gros îmbrăcată, cu un pardesiu negru, lung până-n pământ, dar mi-am luat o sticluță cu apă și am rezolvat problema.

Doar cu câteva zile în urmă le străbătusem, atunci alături de Luca, însă de data asta numai păsările și vântul mi-au fost parteneri la dialog. Și vreo câțiva câini din multitudinea celor existenți, cei care s-au arătat interesați de persoana mea, unul chiar prea interesat!

În drumul meu am trecut și pe la cimitir, să-i mai spun tatei una-alta, și cu acest prilej m-am gândit să vă arăt și pietrele ce se află la mormintele sculptorului Ion Irimescu și a mamei sale, ei dormindu-și somnul de veci tot acolo.

Mă bucură plimbarea de astăzi pentru că mi-a demostrat, dacă mai era nevoie, de felul cum percepi aceleași lucruri în mod diferit, în funcție de anii pe care-i tot aduni. E și de bine, dar și de rău.

Numai că nu poți interveni.

Final de periplu englezesc – ziua a noua – tot cu Berend

Iată că a sosit și ziua plecării. Cea pe care nu o așteptam deloc, nici unul dintre noi.Poate va veni și momentul în care vom putea zăbovi mai mult, dar acum trebuie să ne reîntoarcem la activitățile noastre, și ce-i mai important, la școala pe care o urmează Luca.
Cu toate că nu s-a lăsat pe tânjală, lucrând în fiecare zi câte ceva, mai este de recuperat din materia predată preț de cele 10 zile cât a lipsit. Am înțeles de la colega lui, cea drăguță care ne-a dat temele, că au lipsit mulți copii, în unele zile chiar și 10, pentru că sunt bolnavi.

Revenind la plecarea noastră, cu o zi înainte, atunci când am căutat bilete pentru a ajunge la aeroport, am constatat că nu avem legătură ok și trebuie să plecăm mai devreme pentru a putea prinde avionul. De la Colchester la Londra – aeroportul Luton este o distanță destul de mare, pe care am parcurs-o din mai multe bucăți.
Astfel, am luat taxi-ul la ora 10:15, care ne-a dus la stația de autobuz, de acolo de unde pleacă mașinile spre destinație. Biletele, pentru un adult și un copil, au costat 50 lire.
Înainte de a pleca, am bâut câte ceva cald, am făcut niște senvișuri pentru drum și am verificat dacă totul rămâne în ordine.
Răzvan deja era plecat la Universitate, acolo unde a avut de susținut un proiect, în fața unei audiențe destul de mari, așa că a rămas să ne descurcăm singuri, spre nemulțumirea lui Luca.

Taxiul a sosit la timp și așa am avut răgazul necesar să prindem primul autobuz.

Prima stație a fost la Stansted, aeroportul pe care am aterizat atunci când am venit. De data asta am coborât pentru a lua alt autobuz până la Luton. Nu am avut mult de așteptat, doar treizeci de minute, și cum totul a mers ceas, la ora stabilită am plecat spre destinația finală.

Odată ajunși, ne-am încurajat pentru perioada destul de mare pe care am avut-o de așteptat: 5 ore.

La ora 15:00 am făcut check-in-ul, am trecut de controlul de frontieră și am ajuns în zona în care totul este la supra preț, așa cum este în toate aeroporturile din lumea asta. Am auzit multe discuții legate de dorințe și putințe, însă fiecare după puteri și după buzunare ori carduri.

În ciuda faptului că aveam mâncare la noi, aromele l-au doborât pe Luca, dorindu-și să mănânce o mâncare caldă, alegându-și un meniu japonez de la Wasabi. Aici porțiile erau destul de mari, sățioase, și nu a putut să mănânce tot, dar satisfăcându-și pofta.

Ei, cu burta plină altfel se vede lumea și orele de așteptare! Am mai citit, am mai privit, am mai băut o apă și așa, la 17:45 a fost anunțată poarta la care se făcea îmbarcarea. Numai că, nu știu din ce motive, totul a întârziat cu mai bine de jumătate de oră, acest fapt aducând o stare de tensiune în rândul călătorilor, mulți dintre ei cu carențe mari comportamentale. Aveam să descopăr mai târziu că nu contează nația pentru a demonstra că există aceste lipsuri de comportament.

Pe o ploaie torențială, cum altcumva, și un vânt pe măsură, la un moment dat am urcat și în avion.

Iar acolo am avut parte de o situație inedită pentru că un grup de 12 tineri englezi au cântat, râs, dansat și băut cât a durat zborul. Nu au fost recalcitranți, ci foarte bucuroși, dar eu nu am mai văzut așa o harababură în timpul unui zbor. Unde mai pui că la check-in, cei de acolo au dat bilete pe rânduri care nu erau în avion, adică în avion erau doar 26 de rânduri iar ei au dat locuri pe 29 A, B. C. Noroc că erau multe scaune neocupate și așa s-a rezolvat problema.

Noi am citit, o bună bucată de drum, asta și pentru că Luca a fost foarte încântat de faptul că în avion era semi-întuneric și a trebuit să aprindem „veioza”. Copilul a terminat volumul 5 din seria lui Lemony Snicket, „The Austere Academy” (Series of Unfortunate Events) cel pe care-l cumpărasem de la Waterstones cu câteva zile în urmă.

După ce a terminat-o, a vrut să mai cititm din cartea noastră: Insula lui Abel de William Steig. Cum o vom termina, vă vom spune ce și cum e cu ea, însă vă putem mărturisi că este foarte frumoasă.

Luca a tot privit pe geam, dar nu a reuși să vadă nimic, imaginea fiind mai ofertantă la aterizare.

Era trecut de miezul nopții când am ajuns însă important este că a fost bine. Obosiți și plini cu mii de gânduri, ne-am dus la culcare, așa sentimentele culcușindu-se în mintea și inimile noastre. Și am adunat câteva. 🙂

O experiență pe care nu știu cât de priceput trebuie să fii pentru a o descrie așa cum a fost cu adevărat. Pentru mine, Londra este o destinație mai specială, iar motivele sunt lesne de dibuit și sunt foarte fericită că am putut reveni. Aș face-o oricând, fără nici o reținere. Vă invit să experimentați și voi pentru că merită. Mulțumesc frumos și domnului K.J. Mecklenfeld, fără de care nu am fi vizitat minunăția de muzeu al jucăriilor.
Mai sunt multe de povestit, despre hotel, metrou însă voi căuta să consemnez și aceste lucruri pentru a fi de ajutor și altora. Poate.

Albinele, simbolul hărniciei

Fac ce fac și numai printre albine mă învârt. Atât de mult a auzit Luca vorbindu-se despre albine că a luat iar Autobuzul magic la puricat. E o carte atât de frumoasă că de câte ori îi vezi coperta nu ai cum să nu o deschizi. Și așa mai reîmprospătezi câteva informații despre viața celebrelor hărnicuțe. Și la școală, la biologie, tot despre albină s-a vorbit așa că este omniprezentă. Am lucrat pe cartea asta minunat și dacă vreți să vedeți, puteți accesa link-ul de mai jos.

Niște Spiriduși bâzzzâitori!

Eu am continuat să meșteresc, cu bucurie, câteva materiale pentru o grupă a albinuțelor. Se pune de-o evaluare și era necesar un suport.

Spor la învățat și la jucat!

Advent 2017 * Ziua cu numărul 10

O zi de duminică plină cu de toate: pregătire pentru teza de mâine de la matematică, teme la cea mai rămas, citit destul de mult și cu plăcere, iar pentru mine ceva retușuri la lucrările mele.

– Ce nu-ți place deloc să faci?
– Să desenez!

Cartea zilei se numește Hugo pur și simplu genial, apărută la editura Rao iar prezentarea editurii o puteți asculta mai jos.

A trecut și ziua cu numărul 10. Tot mai puține au rămas!

Literatura de azi – Vă place Beethoven?

E toamnă. Termometrul nu mai lasă gradele să urce până acolo unde să fie cald și bine. Cauți modalități să-ți încălzești trupul și sufletul. O ceașcă de lapte cald ori una de ceai ar fi binevenite. Ori o carte cu care să-ți învelești mintea.
Dar iată că mai există o variantă pe care, poate, nu ați avut-o în vedere până acum: turneul „Vă place …?”.
Aflat la a VI-a ediție, acest eveniment își dovedește constanța. Răzvan Suma și Daniel Goiți, doi muzicieni de excepție, alături de două instrumente magice, un pian și un violoncel, pornesc din nou la drum, punându-ne întrebarea „Vă place Beethoven?”. Iar publicul va putea răspunde în perioada 11-30 octombrie 2017, în 8 orașe din România.     
(sursa foto: radio cluj)

Cei doi muzicieni anunță un duel instrumental spectaculos unde ei vor interpreta trei sonate pentru pian și violoncel, semnate de celebrul compozitor german: Sonata în la major, op. 69, nr. 3, reper absolut și revoluționar al genului, alături de Sonata în do major, op. 102, nr. 1, și de Sonata în re major, op. 102, nr. 2.
Iată ce spune Răzvan Suma: „Ne-am propus în acest an să oferim publicului o incursiune în universul Sonatelor pentru violoncel și pian de Beethoven. Sunt convins că această alegere va aduce un răspuns cum nu se poate mai inspirat la provocarea noastră: Vă place Beethoven? La această întrebare nu răspundem doar noi, instrumentiștii fascinați de universul acestui titan al muzicii clasice, care a consacrat sonata ca gen muzical și a acordat violoncelului și pianului rol de protagoniști egali în aceste compoziții denumite de muzicologi “sonate totale, fluide”. Răspunde publicul, în primul rând, și sunt convins că va fi un răspuns unanim, fără echivoc. Ne întâlnim la Timișoara, la startul turneului, pe 11 octombrie. Vor urma pe harta aventurii noastre din acest an Sfântu – Gheorghe, pe 14 octombrie, Alba Iulia pe 15 octombrie. Ajungem la Deva pe 16 octombrie, la Bistrița pe 17 octombrie și la Iași pe 18 octombrie. Venim la Sala Radio pe 24 octombrie, și vom încheia turneul la Pitești, pe 30 octombrie. Vă invităm să pornim la drum împreună!”.
Solist concertist al Orchestrelor și Corurilor Radio, Răzvan Suma este unul dintre cei mai activi tineri muzicieni români. A susținut sute de recitaluri şi concerte în România și în străinătate și a participat la festivaluri internaționale de prestigiu. Suita de proiecte Vă place Bach?, Vă place Brahms?, Vă place tango? sau Vă place Schu…? l-a plasat pe Răzvan Suma în topul celor mai cunoscuți și apreciați violonceliștilor români. La acestea se adauga turneele Seară spaniolă și Seară britanică și turneele grupului ArgEnTango – Piazzolla, o poveste autentică, dar și proiectul și Tango la Cetate.
Pianistul Daniel Goiți, absolvent al Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, şi-a desăvârşit formarea artistică în cadrul Academiei de Arte din Berlin, a fost invitatul unor importante festivaluri şi a realizat concerte şi recitaluri în Grecia, Austria, Republica Moldova, Franţa, Ungaria, Germania, Marea Britanie şi SUA. A concertat în România alături de cele mai importante orchestre şi a susţinut recitaluri în ţară şi peste hotare. A fost distins cu premii la numeroase competiţii naţionale, a obţinut Premiul I al Concursului George Enescu și Premiul I la Concursul Internaţional Arthur Schanbel din Berlin, iar în prezent este invitat să jurizeze în cadrul unor importante concursuri muzicale.
Itinerarul turneului „Vă place Beethoven?”:
11 octombrie, ora 19.00: Timișoara, Sala Capitol
14 octombrie, ora 19.00: Sfântu-Gheorghe, Centrul de Cultură Arcuș
15 octombrie, ora 19.00: Casa de Cultură, Alba Iulia
16 octombrie, ora 19.00: Sala Pro Arte, Deva
17 octombrie, ora 19.00: Bistrița, Sinagoga
18 octombrie, ora 19.00: Iași, Aula BCU
24 octombrie, ora 19.00: București, Sala Radio
30 octombrie, ora 19.00: Pitești, Sala Filarmonicii
Organizatori: Asociația Culturală „Analia Selis”;
Coproducător: Centrul Cultural Media Radio România
(sursa foto: youtube.com)

Sărmane Beethoven pentru tine nu există fericire pe lumea asta. Numai pe tărâmul idealului, numai acolo îţi vei găsi prieteni. Supunere, supunere deplină în faţa ursitei; nu ţi-e dat să trăieşti pentru tine, ci doar pentru alţii, singurul izvor de fericire pentru tine este arta. O, Doamne, dă-mi putere ca să mă pot birui.
(Ludwig van Beethoven)

Articol apărut în revista Literatura de azi.

Machete didactice – Gata? Ați cumpărat uniformele?

Puțin! Încă puțin și școala se reia. Da, te întrebi când or fi trecut trei luni?! Așa cum trec de fiecare dată, cu o viteză din care mai rămâi cu pielea mai ciocolatie, cu câțiva centimetri mai înalt și cu părul decolorat de soare. Despre amintiri nu vorbești decât cu cei pe care-i consideri apți să le asculte. Și sunt vreo doi – trei colegi de la școală.

Dar uniformele, au fost ele cumpărate? Da, cum să nu! Iată!