machetedidactice.com

„Spre văi de jad și sălbăție” de Veronica D. Niculescu

Pe Veronica D. Niculescu am întâlnit-o în primăvara anului 2016. Atunci am început să o urmăresc, discret și atent, pentru că a scris la revistă câteva articole care mi-au plăcut. Apoi, într-o seară, am pus pe pagina mea de FB o fotografie cu un porumbel care-și făcuse cuib pe o creangă din fața geamului. Detalii găsiți aici dacă sunteți curioși.

Pe marginea acestei fotografii am avut un schimb de replici pe care mi-l amintesc ca și cum ar fi fost ieri. Ceva a deranjat și știu ce, dar reacția a fost una care a mirat, durut. Nu am înțeles-o însă nu am comentat și nici nu am întrebat nimic. Am un soi de sfială împinsă la extrem când vine vorba de oameni pe care-i admir și consider peste mine din anumite puncte de vedere. Mă doare când sunt bruscată fără motiv pentru că sunt o persoană civilizată, care vorbește frumos, alegându-și cuvintele însă oamenii au tot soiul de toane, stări, atitudini. Am respectat și atât.
Aveam cartea „Spre văi de jad și sălbăție” cumpărată, dar nu am putut s-o citesc. A existat un moment când am vrut s-o ofer cadou, nu știu de ce am ezitat punând-o într-un rând doi din rafturile bibliotecii mele.
Au trecut anii și a apărut Isidor, pe care l-am citit cu mare plăcere alături de fiul meu cel mic. Și aici, legat de acest personaj a existat un moment tensionat între cititor și scriitor, pentru că am întrebat-o pe scriitoare, în scris, dacă pot pune un fragment din carte pe pagina blogului, răspunsul fiind unul iritat, indecis.
Am trecut și peste asta chiar dacă nu am uitat și am continuat să cumpăr și urmarea poveștii lui Isidor și a Selenei, dar ci celelalte cărți scrise de ea.
De ce-am făcut-o?
Nu pot explica. Pur și simplu!
În primăvara asta, în sâmbăta Paștelui în Brașov fiind, am intrat într-o librărie și am cumpărat Simfonia animalieră despre care am scris aici.

Cum am terminat-o, am cumpărat Toți copiii librăresei, despre care am scris aici

De ce am pomenit toate astea? Pentru că stau cuibărite în mine într-un fel care doare și am vrut să găsesc niște răspunsuri la întrebările mele pe care, într-o oarecare măsură cred că le-am aflat.

Acum am terminat „Spre văi de jad și sălbăție” și sunt foarte încântată de decizia de a nu renunța la scrierile acestei autoare. De câte ori am notat pe acest blog despre cărțile pe care le-am citit, am făcut-o cu sfială și recunoștință, aceea de a fi privilegiată a trăi stări și povești aparte, speciale, sensibile. Povești cu ajutorul cărora am trecut prin stări diferite, unele deloc străine.
Trăiesc bucurii pe care nu le pot reda în cuvinte, așa cum s-a petrecut și în timpul cât am citit această carte. Am simțit nevoia s-o iau cu mine peste tot, să-i arăt că primăvara a venit și aici, chiar dacă foarte târziu, să-i povestesc despre tăpșanul verilor mele, acolo unde poveștile se amestecă cu margaretele și lavanda înflorită, unde fluturii încă mai apar chiar dacă nu la fel de colorați ca-n copilăria mea. Unde scatii și mierle vin, privesc și ascultă cu mirare altfel de triluri, ale mele citind cu voce tare și unde broaștele își potrivesc orăcăiala ca-ntr-un cântec de nuntă. Să o fac să inspire cât poate de adânc parfumul salcâmilor pentru a o ajuta să reziste până la anul pe vremea asta.


Atât de tare mi-a plăcut partea a doua, cea scrisă în versuri chiar dacă ele nu sunt așezate pe pagină aidoma unei poezii, încât am dorit a o citi și celor care locuiesc pe tăpșanul lecturilor mele, locul pe care eu îl ador, pur și simplu, și de unde-mi iau fărâma de energie fără de care aș fi mult mai suferindă decât sunt. E o armonie și un ritm care te năucește în povestea lui Mereu da Flor.

Scriitoarea aceasta are ceva care s-a așezat în sufletul meu într-un mod aparte. Poate pentru că suntem de-un leat și ceea ce descrie în poveștile ei am trăit și eu. Îmi sunt extrem de familiare detaliile încât nu o dată am avut impresia că am crescut alături. Și mai e ceva, un soi de tristețe apăsătoare și o singurătate pe care o zărești, din când în când, cum scoate capul dintre filele cărților, indiferent ce titlu poartă ele. Acum, privind în urmă, sunt recunoscătoare că nu am lăsat-o pe Mereu da Flor să plece fără s-o cunosc! Așa cum nu regret nici întâlnirea cu Miranda Corbeanu, nici faptul că l-am cunoscut pe Ivan Gruzin cel care și-a însușit povestea domnului Teodorescu. Despre restul nu vreau să spun eu mai mult, trebuie să citiți cartea și mai apoi, recenziile vocilor avizate.

Dacă pot să fiu cine vreau, de ce-aș fi cine sunt?
Cine să fiu și de-a ce să scriu?
Și-apoi, convocând mai multă blândețe:
Dragostea mea, dacă poți să fii cine vrei, cine vrei să fii?

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: